Dintotdeauna, evenimentele importante ale vieţii au fost prilejuri de mare sărbătoare. Mi-aduc aminte de vremea copilăriei, când fugeam să văd nunţile şi pe nuntaşi cu straie pe care nu le mai văzusem…
Mă bucuram să văd mireasa îmbrăcată cu o cămaşă cusută de ea, cu altiţe bătucite de atâtea împunsături, cu coroniţa de strămătura pe cap, cu fusta sau catrinţă şi cu un tulpan cu ciucuri pus pe spate, tulpan ce avea sa fie purtat de ea după cununie. Iar anii au trecut şi din când în când a trebuit să fiu alături de neamuri la nunţile copiilor lor. Obiceiurile s-au schimbat din an în an, dar în mai bine. Îmbrăcămintea era aceeaşi, dar altiţele mai bogate şi coroniţa însoţită de voal. A venit anul 1989, cu transformările sale, cu aspiraţiile sale, mai ales pentru tineret care a început să-şi dorească şi „haine ca afară”. Costumele naţionale de la nunţi au început să se împuţineze, aproape să dispară din satele noastre. Ţărăncile care se mândreau cu cele lucrate de ele, cusături sau ţesături, au început să-şi cumpere haine de oraş, care de care mai sofisticate, după moda momentului. Mirii, nănaşii, ba chiar şi socrii nu se mai îmbrăcau cu costume naţionale, ci cu „haine domneşti”, şi aşa am ajuns să nu mai deosebim sătenii de orăşeni. Mă întreb şi eu – şi nu mă îndoiesc că se întreabă şi alţii, mai ales cei vârstnici: a fost bine c-am renunţat la portul şi obiceiurile noastre? Într-un fel, da. Numai că lucrurile bune, traiul mai organizat, mai civilizat, aceasta şi pentru că civilizaţia în general a avansat pe întreg mapamondul. Sătenii noştri, femeile îndeosebi, nu se mai chinuiesc să spele grămezi de rufe cu zolitorul şi cu leşie făcută din cenuşă. La toate casele găseşti acum maşini de spălat, schimbate mereu cu cele de ultimă generaţie. Multe treburi în gospodărie nu se mai fac manual, ci cu ajutorul unor maşinării din ce în ce mai perfecţionate, nemaivorbind de faptul că aproape în toate curţile vezi mijloace auto moderne cu care se deplasează la muncă sau unde au nevoie. Şi am putea da multe asemenea exemple, de bună-seamă nu numai din satul meu natal, Păltinoasa, ci de pretutindeni în ţară. La noi în sat au trăit cândva mulţi nemţi care s-au întors în ţara de origine în 1940. Au rămas doar coloniştii aduşi de ei, când partea aceasta de ţară a fost sub ocupaţie austro-ungară, slovaci şi câteva familii de polonezi. Vechii noştri consăteni, nemţii, erau mai bine organizaţi, iar traiul lor se deosebea de cel al băştinaşilor, cărora, din păcate, li se luaseră şi petecele de pământ pe care le aveau. Păltinoşenii se mândresc acum că i-au întrecut pe nemţi în modul în care şi-au organizat şi îşi trăiesc viaţa. Întorcându-ne la binefacerile civilizaţiei apusene, care ne-au îmbunătăţit viaţa, trebuie să spunem, cu multă îngrijorare şi chiar cu durere, că, din păcate, mulţi tineri români au adus de acolo şi „binefaceri” aducătoare de moarte sau degradare umană, cu care, iată, acum, trebuie să ne luptăm din greu pentru a le eradica.
Dar să ne reîntoarcem la obiceiurile noastre străbune. De curând, am avut ocazia să particip la nunta unei stră-străneapoate, Raluca, nuntă de la care nu puteam să lipsesc, chiar dacă puterile au scăzut, iar ochii nu se mai pot bucura de toate frumuseţile, pentru că aşa e obiceiul, ca neamurile să fie prezente măcar la evenimentele de familie importante pentru a nu se îndepărta unii de alţii. Împrejurările au făcut ca pe Raluca să o pregătim împreună cu o naşă de botez pentru a o scoate din maternitate, aşa că bucuria mi-a fost şi mai mare să o văd în faţa altarului, alături de alesul ei Ionuţ Cosmin. Am fost plăcut surprinsă văzând în biserică aproape pe toată lumea, nănaşi, socri, nuntaşi, chiar copiii lor, îmbrăcaţi în costume naţionale, unele nănaşe purtând, în loc de pantofii cu toc de altă dată, opinci. Fără îndoială că s-au respectat şi tradiţiile de altădată, printre care şi iertăciunea din curtea părinţilor sau hora mare înainte de a pleca alaiul la biserică. Aurel a Cucului, un vestit rapsod popular, care oficia acest ritual al iertăciunii aproape la toate nunţile din sat sau din localităţile învecinate, nu mai este printre noi. Dar am avut bucuria să văd că locul i-a fost luat de Ileana Mintar, în vârstă de 83 de ani, o femeie dârză, care, cu mult talent, a oficiat iertăciunea, ea însăşi mărturisindu-mi că este rapsod de peste 30 ani, şi că, pentru a duce mai departe tradiţiile, are în jur de 40 de fini cununaţi şi peste 40 de fini botezaţi.
Aş menţiona aici şi un moment emoţionant. Tinerii însurăţei au fost căsătoriţi civil, acum făcând doar cununia religioasă şi petrecerea de nuntă. Între timp, a venit pe lume Anaisa Maria, fetiţa lor, care a împlinit un an. Cu acest prilej, cei din familie i-au dăruit o maşinuţă teleghidată. La nuntă au îmbrăcat-o şi pe ea naţional, au urcat-o în maşinuţa ei. Şi cine credeţi ca era în fruntea alaiului? Anaisa, care, teleghidată de o mătuşă, i-a condus până la uşa bisericii.
La petrecerea de nuntă de la un local modern din Cacica, nuntaşii nu s-au mai îmbrăcat naţional, ci cu straie moderne, care de care mai elegante, cu coafuri aranjate de stilistele pricepute din sate sau chiar de la oraş, dar cu păstrarea şi adaptarea la condiţiile create a unor obiceiuri precum ruperea colacului, hora mare, valsul mirilor, furatul miresei şi altele, pe care e bine că le păstrăm.
Voi încheia cu bucuria ce o resimt atunci când aud că nu numai la mine în sat, ci în multe alte localităţi au revenit obiceiurile din străbuni, simbol al continuităţii neamului nostru românesc.
ARTEMISIA IGNĂTESCU
Foto: Adrian Rusu
Comentarii