Carismaticul cuvânt „boemă”, ca un poem în cinci litere, nu-l putea lăsa indiferent pe căutătorul de rarităţi, profunzimi, echivocuri şi îmbinări lexicale Serghei Coloşenco, novatorul acrobaţiilor de gen. Sorgintea respectivei vocabule este cât se poate de umilă. În franceză (ne şi sună în urechi melodia lui Aznavour) înseamnă „ţigan”. Deci un soi de „ţigăneală” dusă pe înalte culmi de rafinament. Cu tălpile în noroi şi capul în azur ar fi ilustrarea conceptului. Căci, fără operă, Villon ar fi rămas un pungaş, Verlaine şi Rimbaud – nişte netrebnici, Pope – un beţiv drogat. Boemul detestă algoritmul pragmatic. Se rătăceşte în circumstanţe riscante, îşi cheltuie banii, dacă îi are, la fel de repede cum i-a obţinut. Sfidează conformismul burghez prin vestimentaţie voit neglijentă şi încălcare demonstrativă a principiilor. Mediul preferat este cafeneaua, unde întârzie îndelung la şuete, dar lansează şi capodopere. Probează indubitabil că nu ordinea şi disciplina, ci libertatea şi revolta constituie sursa primă a condiţoei umane.
Din şirul boemilor noştri, de la Eminescu la Stelaru, de la Minulescu la Dimov, Coloşenco îl remarcă pe Artur Enăşescu (1889-1942), unul dintre cei mai talentaţi poeţi români din perioada interbelică. Născut la Burdujeni, azi cartier al Sucevei, cobora dintr-o familie înstărită, bine situată social. Rămas orfan de mamă la 4 ani, tatăl căsătorindu-se cu o „maşteră” clasică, băiatul a avut o copilărie nefericită. A frecventat două licee reprezentative, „Laurian” din Botoşani şi „Naţional” din Iaşi. Înainte de a finaliza cursurile secundare, a vândut casa rămasă moştenire de la mama lui şi a plecat la Paris, unde a urmărit prelegeri de filosofie, însă fără vreun rezultat oficial. Ulterior, Tudor Vianu îl întâlneşte pe culoarele Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti, adesea în compania lui Ion Gherea, fiul criticului. Îl descrie ca pe un tânăr înalt, cu aparenţă îngrijită şi plăcută, bucurându-se printre colegi de prestigiul pe care i-l dădeau colaborările substanţiale la „Convorbiri literare” şi „Flacăra”. La „Capşa” îşi surclasa confraţii prin eleganţa vestimentară. Presa din ţară (Oradea, Chişinău, Botoşani) îi solicita şi obţinea recenzii inteligente, cronici teatrale pertinente, articole cu subiecte ardente din domeniul sociologiei sau politicii culturale. Însă războiul are alte planuri cu Artur. Ca plutonier, luptă efectiv la Oituz şi Măgura Caşinului. Supraveţuieşte fizic, dar pustiit sufleteşte. Roata existenţei sale se întoarce neverosimil. Trăieşte un alt fel de boemă, dusă, şi prin afectarea sănătăţii mintale, până la graniţa mizeriei. Sensibilitatea lui exacerbată nu-i mai poate garanta echilibrul necesar în circumstanţele unei lumi potrivnice şi poetul se simte ultragiat în frumuseţea lui lăuntrică. Ca o nălucă a întunericului, cu zâmbetul demenţei căuta o stea. (Eugen Jebeleanu). Un reporter al vremii îl descrie ca bizar, înalt şi slab, cu un umăr zvârlit ţeapăn în sus, semn de mândrie şi ostentaţie. Poartă pantalonii cu un crac veşnic suflecat, pantofi cu ştaifuri prăpădite din care călcâiul încălţat într-un ciorap nepereche iese afară. Între buzele vinete îi tremură etern un muc de ţigară. Seara, bărbos şi jerpelit, se propteşte de fereastra cafenelei „Capşa”, după ce toată ziua a cutreierat Calea Victoriei. Legenda, care ţese uşor, vorbeşte despre o teribilă deziluzie de amor. Prietenii, Camil Petrescu mai ales, încearcă să-l ajute, dar cursul dezagregării este ireversibil şi moartea la 53 de ani este singura salvare. Albatrosul ce a stat atâţea ani zăvorât în cuşca de lut şi-a deschis în sfârşit aripile, a aruncat o ultimă privire pe pământul unde a fost batjocorit, apoi s-a pierdut în largul nemărginirii (I. Valerian). Scriitorul însuşi pare să fi presimţit durerosul sfârşit. În poemul dedicat „Lui Eminescu” scria: Să arzi ca o scânteie în focul tinereţii / Într-un avânt sălbatic de chin şi răzbunare / S-adormi pentru vecie, sunt fericiri pe care / Le gustă numai sfinţii pe lume şi poeţii.
Artur Enăşescu a publicat un singur volum, „Pe gânduri”, 1920. Ştefania Sţâncă i-a editat postum versurile în „Revolta zeului”, 1946, iar Mihai Straje a îngrijit o ediţie de „Poezii” în 1960. Sunt în siaj parnasian, sonete, madrigaluri, lieduri, epigrame. Poetul însuşi se consideră în şlefuirea versului un discipol al lui Lecomte de Lisle şi, mai cu seamă, al lui Eminescu şi Dimitrie Anghel. Primul careu din placheta lui Serghei Coloşenco abordează volumul din 1946. Urmează includerea în grile potrivite a unor poezii alese pe motivul pliabilităţii dar şi pe criterii sentimentale. Floare-albastră pare a fi o replică la poemul eminescian, dar originalitatea primează. Balada crucii de mesteacăn compusă pe linia de foc a frontului de la Oituz, unică prin transfigurarea jalei, îi smulge rebusistului mărturisirea că ar fi redactat o întreagă plachetă doar pentru această poezie. Legată de coordonatele proprii sufletului românesc, o simţire necesară inimilor noastre, balada capătă un plus de rezonanţă în interpretarea sensibilă a lui Jean Moscopol: Şi-n tăcerea nesfârşită / Sub arcadele de brad, / Nu se-aude decât plânsul / Cetinilor care cad. Societatea Scriitorilor Români îi acordă poetului Premiul „Ion Pavelescu” pentru sonetul Afrodita, considerat cel mai bun al anului literar 1927. Este unul dintre somptuoasele şi recile poeme parnasiene, ermetic barbian prin sintaxă şi claritatea de cristal a gheţarilor arctici: Seninătate, zbucium, împreună, / Uniţi de sorţi pe-al apelor podghiaz, / Născură, robi aceluiaşi extaz, / Nemărginirea, floare de genună. Versurile scrise de Artur Enăşescu au fost valorificate muzical, multe dintre ele devenind pricesne (cântece mânăstireşti) sau romanţe. Majoritatea dintre noi le-am ascultat fermecaţi fără a şti cine este autorul versurilor sau compozitorul (Ionel Fernic). Perla coroanei este „Ţiganca”, romanţă recunoscută imediat după primul vers: E Riţa, fecioara cu ochii sprinţari… Micul poem Lacrimi se remarcă prin forţa de concentrare. Stanţe are titlu bacovian, dar sursa de inspiraţie par s-o constituie grădinile superbe, luxuriante ale lui Dimitrie Anghel. Prin noapte se strecoară meditaţii filosofice izvorâte dintr-o minte prea plină de gânduri. Cântece, în număr de 11, cu rezonanţe vag folclorice, îl plasează pe Artur Enăşescu, surprinzător, în descendenţa lui Coşbuc şi, îndeosebi, a lui Şt. O. Iosif cu versul de patru silabe. Coloşenco alege inspirat şi semiîncrucuşează al zecelea cântec: Liedul / picură lin / În noapte, / Cânt cristalin. / Ce dulci şoapte, / M-atrag! Flori de lună are un titlu cu o anume sugestivitate, amintind de Ion Vinea, Răsărit atrage atenţia prin proprietatea expresiei. Careurile „Specii lirice” şi „Lirică” demonstrează că Artur Enăşescu este un poet de largă respiraţie, virtuos al sonetului, autor de versuri trubadurgice (G. Călinescu). Pentru „Titluri” ce urmează a fi descoperite de către dezlegător, se citează copios cele mai reuşite pasaje din poezii, dovedind gustul estetic şi fineţea decelării, proprii rebusistului. O „fantezie muzicală” dezvăluie şi felicită două soliste care au interpretat admirabil romanţa „reginei pe şatră” Ioana Radu şi Doina Badea. O gazdă primitoare a poetului, revista „Junimea Moldovei de nord” (Botoşani) se bucură de două aritmogrife. La capitolul enigmelor ilustrate, câţiva oameni de cultură, Zaharia Stancu, Aurel Rău, Septimiu Sever, colaborează pentru a stabili un posibil loc de naştere a poetului, încifrat şi prin lucruri vechi cu sensuri noi: şurub + inel = BURDUJENI. Şi alte mijloace capătă valoare argumentativă, precum două desene aparţinând lui Marcel Iancu şi Aurel Jiquidi sau mărturisirea târzie a lui Tudor Vianu: M-aş bucura să pot citi încă o dată poeziile lui Artur Enăşescu, să le confrunt cu vechile impresii. Ultima pagină dezvăluie faptul că Artur Enăşescu a cochetat şi cu epigrama, însă nu mult timp. De la Paris, îi adresează lui Cincinat Pavelescu două epigrame, dintre care una este demnă de reţinut: Ciudată soartă, Cincinat / Ţi-a hărăzit natura ţie, / Să fii la Curte magistrat / Şi inculpat în poezie. O a treia stabileşte cauza depilării: O muză, pe cât am aflat, / L-a tras de păr pe Cincinat. / A fost fatal deci într-un fel / Ca să rămână bardul chel. Celebrul epigramist n-a rămas insensibil, deşi i-a dat un răspuns cam în doi peri: Eu m-am trudit o viaţă ca să scriu, / Tu te-ai făcut celebru într-un ceas.
Regretând că, din cauza restricţiei tipografice (după 32 de pagini nu mai poate fi vorba de o plachetă), n-a putut publica şi alte rezultate ale migăloasei sale munci, Serghei Coloşenco ne-a oferit posibilitatea de a cunoaşte faţa strălucitoare a unui poet care, de 55 de ani, un interval mai lung decât al propriei vieţi, zace în uitare.
ARISTOTEL PILIPĂUŢEANU
Comentarii