Marfă de citit

De-a lungul vremurilor apuse, pe tot tărâmul european, carnea de calitate era numai pentru cei nobili şi bogaţi, oprită fiind celorlalţi, cărora le mai rămâneau doar organele şi subprodusele. La o pildă, dintr-un porc, doar copitele erau nemâncate. Ca urmare, înţelepciunea şi… nevoile populare au generat mulţime de preparate (pe la noi: caltaboşi, tobă, cârnăţăraie etc.) savuroase şi tradiţionale; plus alea care au constituit imputuri mai recente, precum parizerul (la o adică, făcut de nemţi ca la Paris) ori crenvurştii. În aceeaşi poveste, se poate aminti şi cum că salata de boeuf (la o origine) a devenit la noi cu carne de pasăre ori de… parizer din ce-o fi, nu de vită. Şi iată că, de curând, InfoCons a dat de veste (revezi ediţia de ieri) cum că alde crenvurştii anunţaţi în comerţ a fi „de porc” pot avea şi până la numai 10% carne de porc, iar apoi de pasăre, iar apoi tot felul de alte alea, după cum va fi fiind, poate, înscris pe etichetă. D-apoi traduce cineva pe altcineva?! E dificil de zis câtă vreme – nu-i aşa? – ne aflăm într-o situaţie de piaţă în care, la fiecare capăt al acesteia, suntem egali în interese. Astfel că, în calitate de consumatori, nu ne rămâne decât a pune marfa pe propriile cântare (de preţ, de conţinut) şi de a o citi dinainte – ca să nu fie ulterior cu supărare – în povestea etichetei. Deşi, uneori, până şi aceea poate fi cam de ficţiune. Zic astfel cu autoritatea de vechi cititor (şi de etichete) care recent am achiziţionat, cu tot cu lectură, un borcănel de muştar căruia, potrivit poveştii, îi lipsea baza (făina): avea doar un pic de muştar, un pic de gust de muştar şi colorant de muştar, E-urile cuvenite, iar, în general, apă. La doar o citire, ar fi trebuit să fie o soluţie neomogenă.