– Am un coleg de clasă, Virgiliu (Parghel), care desenează dumnezeieşte!
– S-ar putea să devină Pictor…
(Un dialog cu un prieten, pe la sfârşitul anilor ’60, pe când eram, cu toţii, elevi de şcoală gimnazială în Suceava).
„Cred că obstacolele-s făcute să depisteze excepţionalul. Excepţionalul fără obstacole nu se dezvoltă. Trebuie sa-i pui obstacolul în cale şi să vezi: ce face? sare? Poate?” (V. Parghel)
Pictorul Virgiliu Parghel este de mulţi ani un reper în arta plastică din România. Talentul de excepţie şi activitatea sa prodigioasă l-au determinat să depăşească obstacolul, să se dezvolte ca artist şi să-şi trăiască bucuria de a picta pe calea regală a artei sale.
Zilele trecute, la Muzeul Naţional al Bucovinei, a avut loc vernisajul expoziţiei sale de pictură şi grafică, cu lucrările donate instituţiei de cultură sucevene. Sunt semnele de gală ale viziunii sale de pictor, semne care iau formă vizuală în drumul lor către publicul iubitor de artă.
Chiar dacă majoritatea lucrărilor din expoziţie sunt relativ recente, cele (câteva) mai vechi dau expoziţiei un caracter retrospectiv şi multivalent. (Cu mai mulţi ani în urmă, tot la MNB, a fost prezentată o amplă retrospectivă din care am înţeles atunci, mai bine, evoluţia sa artistică.)
Lucrările de început, din perioada studiilor universitare, ca şi cele din primii ani de după finalizarea acestora, ies în evidenţă prin desenul riguros, dar cu pregnante accente individuale, prin tonurile deschise şi nuanţe cromatice a căror fineţe elaborată exultă într-un rafinament evident şi particular. Doar cu puţin mai târziu, în primii ani de activitate suceveană, se remarcau execuţiile cu paletă reţinută, parcimonioasă, în tonuri neutre, oarecum monocrome. În anii următori, pictura lui Virgiliu Parghel te putea duce cu gândul la fauvismul începutului de secol XX, la Georges Rouault, la al său Christ, sau la senzualitatea şi cromatica penetrantă a picturilor lui Kees van Dongen.
În perioada bucureşteană, Virgiliu Parghel îşi individualizează stilul, îşi desăvârşeşte amprenta plastică şi îşi învinge, din nou, obstacolul, pentru a deveni reperul de care aminteam. Portretele (autoportretele), naturile în atelier sau peisajele din Muscel poartă caracterul inconfundabil al artistului. Tuşele viguroase, desenul schematic, acoperit de pastă densă, cu nuanţe căutate, concordante viziunii, vin să arate interacţiunea dintre dispoziţia şi disponibilitatea artistului cu fiinţele (sau nefiinţele) prezentate în cadru.
Un loc aparte între lucrările prezente în expoziţie îl reprezintă cele de inspiraţie religioasă, ce degajă suflul mistic, devenind recognoscibile dincolo de accepţiunile comune sau de canoanele de tot felul.
Virgiliu Parghel ne oferă bucuria vieţii într-o expoziţie memorabilă („Donaţia”), dăruită de cel ce „creează, porunceşte, munceşte” întru vizualizarea harului.
VIOREL CHIRICA
Comentarii