Toamna este un anotimp al drumurilor lungi când căutăm fără a găsi ceva şi găsim ce nu întradins căutăm. Toamna e un anotimp când sufletul intră în bolire şi o duce aşa, din frunză în frunză, din nor în stea până când Steaua Crăciunului se prelinge pe nucile, merele şi covrigii din trăistuţa colindătorilor. În acest anotimp se scriu poesii cu miez, lăutele se fac albastre în crama cu vin nou şi romanţe vechi. E un timp al cerbilor miri, a nunţilor păduratice, un timp al brânduşelor care spun rugăciuni în cimitir, un timp al memoriei…
Acum îi pomenesc pe toţi din cuprinsul minţii, care stau chitic în Copacul cu neamuri din neam în neam. Şi păstorii sunt mulţi, şi turmele, crescând una din alta, până dincolo de orizont…
Dintr-o „Biblie cu litere de zăpadă” (Constantin Preda) citesc, citesc până rămân fără trup toate lumânările: Dan David, Aurel Dumitraşcu, Traian T. Coşovei, Paul Emanuel, Ronald Gasparic, Paul Grigore, Ovidiu Hotinceanu, Lucian Alexa, Corneliu Popel, Daniel Turcea, Horaţiu Ioan Lascu, Marius Robescu, Simon Oprea, Gheorghe Lupu, Ion Cozmei, Viorel Dârja, Romeo Istrate, Vasile Tărâţeanu, Ilie Tudor Zegrea…
Desigur acest trist diptic liric îl începem cu Nicolae Labiş, cu o jertfă pururi tânără. Şi cu o subliniere care ar putea fi luată în seamă: Festivalul „Nicolae Labiş” e un binemeritat omagiu şi desfăşurarea lui în numeroase ediţii – bine diriguite – e dovadă de preţuire şi postumitate lungă. Se întâmplă acest Festival în fiecare toamnă, dar înmulţiţii autori debutanţi şi râvnitorii de premii ce fac în… decembrie? În 2 decembrie când s-a născut poetul şi între 10-22 decembrie, în zilele suferinţei „spiritului adâncurilor”, încheiate tulburător la ora 2:00, după miezul nopţii (22 decembrie 1956). Atunci, „obosit de vin şi stele”, „obosit de-atâta poezie”, Labiş a fost auzit strigând: „Oxigen, oxigen!”, acoperit de aripile neîndurătoarei „păsări cu clonţul de rubin”. Acum ar trebui evocat Nicolae Labiş, în şcoli şi biblioteci, de noi toţi care îi continuăm scrisul.
Margareta şi Teodora, surorile poetului, îi adumbresc numele în fiecare decembrie. Şi tinerii din capitală ar trebui ca în aceste zile să bătătorească aleea de la Bellu, să aşeze pe piatra poetului o floare sau un zurgălău, ori o cetină cu steluţe, sau să meargă mână în mână pe alee şi să se sărute cu foc!
Carmen Veronica Steiciuc, neverosimil şi nedrept adăugată la şirul de mai sus, a avut un adevărat cult pentru poetul „Primelor iubiri”, pentru Poesie şi Tinereţe.
Nu ştiu când ne-am cunoscut, oricum cu mulţi ani în urmă. Ştia ce fac, ce scriu, cum am fost receptat; am frecventat câteva ediţii ale Colocviilor Naţionale de Poezie desfăşurate la Neamţ, pornite de Daniel Corbu şi încheiate silit în vremea lui Adrian Alui Gheorghe, Şcoala fiind abil condusă de doi mari mentori: Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu. Nu am văzut-o pe Carmen în nicio ediţie – era încă în căutarea „cuvintelor potrivite”, avea să debuteze ceva mai târziu, când optzeciştii deja aveau cărţi, întâmpinări critice, orgolii. Carmen avea o bună prietenă la Grăniceşti – profesoara de limbă şi literatură română Maria Zaharie, diriguitoare de instituţie, deschisă prieteniei şi întâlnirilor culturale. La Grăniceşti, Carmen Veronica Steiciuc venea însoţită de mama sa, petrecând ore întregi în biserică, bucuroase amândouă de exerciţiul meu cultic-oratoric şi de taifasul post festum. Carmen a fost la Casa parohială, în cancelaria mea aristocrată şi stranie, cu masa de scris pe care sta pana de corb într-o călimară de bronz, înconjurată de cărţi şi manuscrise, de un ceas vechi, cântător, de sfeşnice şi obiecte transparente. Era vremea bujorilor care se vedeau prin ferestre şi făceau aerul nelumesc în odăile casei generoase. Aveam pe doi pereţi portretele voievozilor, în faţă, sub o candelă mănăstirească icoana lui Mihai Eminescu, un drapel, câteva mulaje, o roată şi două arme de panoplie. Le-am enumerat pe toate, nu socotindu-le valori, ci pentru că acestea întotdeauna au procurat emoţii şi au lăsat amintiri vizitatorilor mei, meşteri de pană Radu Cârneci, Mircea Ciobanu, Stelian Gruia, Matei Vişniec, Dan David, Lucian Vasiliu, Nicolae Cârlan, Adrian Dinu Rachieru, Doina Cernica, Elvira Sorohan, Nina Cionca, Constantin Severin, Ionel Corjan, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Ilie Dan, Grigore Ilisei, Margareta Labiş, Alex. Ştefănescu, Vasile Andru, Dumitru Brădăţan, George L. Nimigeanu, Ilie Zegrea, Vasile Tărâţeanu, Dimitrie Vatamaniuc şi încă mulţi alţii. Cu Carmen am călătorit de câteva ori aici, târziu, pe ploaie ori ninsoare, când mă prindea noaptea în urbea Cetăţii, ori prin munţi şi văi în deplasările „Dialogurilor artelor” organizate de Centrul Cultural Bucovina. De pomenit sunt zilele cu omăt mare rupt de cai şi sănii, la Grăniceşti, când gospodarii şi gospodinele au ieşit în sat cu „Steaua în patru spice” şi au pus de o Şezătoare. Carmen a fotografiat colindători şi veşminte, case vechi şi oameni vechi, tineri şi copii, bucurându-se copilăreşte alături de Călin Brăteanu, fotografiile fiind folosite în monografia „Grăniceşti, un sat sub pecete domnească”, 2014. Carmen avea ceva de adolescentă perpetuă, era zglobie, electrizantă, optimizantă. Conducea cu pricepere nu numai acţiuni culturale, ci şi o maşină fără răsfăţ, numai potrivită cu drumeţiile noastre şi cu singurătatea ei. Era sufletistă, generoasă, îndurătoare, de mare folos în orice împrejurare. Carmen era educată, vorbea bine franţuzeşte şi englezeşte, avea discurs, captatio benevolentis, şarm; era, totuşi, o fiinţă paradoxală, volubilă şi interiorizată. Avea o mistică a ei tradusă într-o împăcare cuminte, şi o suferinţă care îi primejduia oricând viaţa; o încercare despre care nu vorbea oricui, pe care o depăşea raţional, socotind-o – ca în contemplarea monastică – drept un canon, nu ca o pedeapsă, ci ca o parte infimă din cuprinsul echilibrului general.
De neuitat îmi sunt descinderile în munţi – întâlnirea cu Suhardul, zilele „Nicolae Labiş” şi „Mihai Eminescu”, sărbătoarea Colindelor, „gala” măştilor de An nou. În nenumărate reprezentaţii, Carmen recita versuri ori selecţii de proză cu tâlc, ori cânta alături de Călin Brăteanu, acompaniaţi de cobză sau chitară un şlagăr duios şi exuberant: „Că sfârşitul nu-i aici”…
În două ediţii „Labiş”, coordonatoarea Festivalului mi-a făcut două onorante surprize: a deschis manifestările citind fragmente din articolele mele în care îl omagiam şi rememoram pe pururi tânărul Poet. Eram atent la lectură – Carmen rostea cuvintele hieratic, răscolitor. La un moment dat am întrebat pe cineva din cei care stau alături de mine: „Cine a scris aceste rânduri? Sunt excepţionale!”. Veronica mai avea un rând, două, făcu o pauză de respiraţie lungă şi, la sfârşit, îmi spuse numele. De două ori m-a… păcălit aşa, semn că, după un timp, rândurile scrise, în lectura altcuiva, sună altfel. Aşa sună şi versurile ei, altfel acum, mai adânci, mai cristalizate…
Sprinţara animatoare mă ruga să-i urmăresc prestaţiile şi să mă pronunţ critic-corectiv. I-am spus de câteva ori să-şi regleze tonalitatea – căci uneori vorbea linear, fără bucle şi profile. Îi ziceam: „Nu ai mult şi te poţi duce la mănăstire! Numai la strănile mănăstireşti scufundate în vecernii «mironosiţele» citesc adormitor şiruri fără început şi sfârşit”. Când scria ceva îşi tăinuia producţiile, îi era parcă teamă să le văd, să-mi manifest părerea fără amabilităţi, propunându-i anumite îndreptări neobligatorii. Carmen vedea în mine un confesor, dar eu mă autopersiflam, ţinând mai mult la ipostaza de prieten decât la statura sacerdot-duhovnic în care nu mi-am zărit niciodată chemarea, vocaţia. În convorbirile mele cu Carmen, intram spontan în diverse tematici. Am vorbit despre Ion Cozmei, vărul ei, despre regretatul ei frate, Mihai Steiciuc, despre mama sa care în anotimpul „primelor iubiri” era curtată de maestrul fotograf Dumitru Balint. Cunoscându-le povestea, am „aranjat” cu Carmen o… întâlnire. Alături de mamă-sa, cu Carmen, am intrat în atelierul foto din apropierea Teatrului. M-a emoţionat până la lacrimi îmbrăţişarea „adolescenţilor” octogenari.
Am vorbit şi despre tatăl ei care se numea Stelianu/Stelescu şi i-am propus fiicei să-şi semneze cărţile cu acest nume. Tălmăcind pe îndelete numele Stelianu, m-am gândit la stele, iar când m-am oprit la Steiciuc, am zis că poate fi o trimitere la stei. Carmen era, oricum, un aliaj din amândouă. În dialogurile noastre şi-a găsit loc şi tema sănătăţii. Am fost adânc tulburat de „povestea ei medicală”, de un detaliu semnificativ – purtarea permanentă a unei brăţare de recunoaştere. Erau pe acest obiect cifrat/cipat indicaţii referitoare la un diagnostic rar. Mi-am amintit atunci rostirea: „Vulnerant omnes, ultima necat”. Altfel zis, Carmen Veronica Steiciuc, tânăra vestală avea deasupra „sabia lui Damocles” – un timp monitorizat, de cometă, care îşi putea goli clepsidra oricând şi oriunde. Tragica realitate nu şi-a amânat prea mult lucrarea – trăsnetul nu spune când vine, „pasărea cu clonţ de rubin”, agresivă ca şi vulturul trimis lui Prometeu, avea să o sfâşie curând. Carmen, înainte de a prelua cheile Teatrului, în momentul când şi-a încheiat activitatea de consilier cultural la Centrul „Bucovina”, mi-a spus, oarecum în dilemă, să-i continui slujirea, considerând că, de va face calea întoarsă, eu voi avea înţelegerea să-i cedez locul. Nu a fost nevoie de aşa ceva. Când i s-a încredinţat Teatrul, angajatei de la „Centru” i s-a încheiat contractul, iar eu m-am înscris la examen şi am semnat un contract, doar pe o durată de doi ani, fiind eliberat din „Centru” în conformitate cu legea. Am făcut şi această subliniere pentru a evidenţia relaţia noastră de încredere reciprocă.
Vestea cea rea, care a tulburat oraşul şi pleiada dedicaţilor Culturii, m-a împietrit şi m-a revoltat. Mi s-a părut neverosimil să nu fie la vedere chipul „Blondei”, de-atâtea ori văzut în scenă, ascuns de toţi ochii, troienit de flori şi aplauze actoriceşti, adumbrit doar de plânsul unor trâmbiţe de munte şi cavalul tuturor duioşiilor mânuit de bădiţa Vasile de la Mălini! Am mers de câteva ori pe aleele „hotelului Pacea”, citind şi recitind nume cu renume: Simion Florea Marian, Ştefan Dracinschi, Samuil Isopescu, Ion Grămadă, Grigore Vindireu, Alexandru Bidirel, Aurel Tudose, Traian Straton, Grigore Macovei, Emil Satco, Ileana Bardă, Ion Paranici… Şi Carmen Veronica Steiciuc…
Trist consemnez: nu am văzut la sălaşul ei pe niciunul din mulţii ei prieteni, nici din cei amatori de video-foto care nu ştiu cum să se aşeze cei dintâi în cadru…
Şi cum „gânditorul din miezul lucrurilor ne strigă / pe fiecare cu numele himerelor din noi”, Carmen plutind „cu o pereche de aripi noi” a lăsat scena cu storurile trase, zilnic înfăşurându-se în dantelele unei „frumoase amintiri”…
Comentarii