Performanţele cui?

Iată că, de curând, echipele „noastre” la olimpiadele internaţionale de matematică şi, respectiv, fizică au obţinut medalii strălucitoare pentru care ai lor componenţi merită aplauzele noastre până ce palmele noastre, ale celor de pe margine, fac băşici. S-a titrat, fireşte, că România a ajuns colo sus în topurile mondiale şi europene. Deci aplauze pentru România! Însă dacă este să despicăm firul în patru, întrebarea care s-ar impune e cine sunt, de fapt, performerii, pentru cine anume aplauzele? Pentru elevii în cauză, bineînţeles; pentru profesorii care i-au pregătit, pentru şcolile din care, iată, se înalţă ei până sus de tot, pentru părinţii care îi susţin până la sacrificiu, pentru… Întrebarea cu răspuns dificil este dacă, astfel, şcoala românească în genere se poate socoti într-un aşa context o şcoală de top ori numai şcoala românească a olimpicilor. Inclusiv în ce priveşte modelele de învăţământ cu care, în astfel de concursuri, concurează: cele nord-americane, european-occidentale sau chinezeşti?! Nu în cele din urmă, în consecinţă, o altă întrebare care are nevoie de un răspuns concludent şi rapid este ce teren de frumoasă desfăşurare oferă azi România unor astfel de vârfuri circumstanţial incontestabile? Superelevii de-acum, cu rezultate fantastice la matematică şi fizică, au şanse să devină matematicienii şi fizicienii de glorie ai României sau vor fi nevoiţi să se-nroleze un pic mai târziu în universităţile şi companiile adversarilor… nu de alta, nu spre a-şi trăda ţara, ci pentru a nu-şi trăda vocaţia şi eforturile de matematicieni şi fizicieni?…