Cine mă poate-aduna de pe răni
Fără să-l doară
Numele meu răstignit pe o carte?
Bănuiesc, la acest ceas de taină, că iubitul nostru Ion Paranici avea în vedere să-şi întocmească o antologie a creaţiei sale poetice. N-a apucat. L-a luat Dumnezeu în cer, bine ştiind că cerul i-a fost ţinta vieţii sale pământeşti, chiar şi în postura sa de ziarist. A cultivat în redacţie o constructivă relaţie de empatie la vremea când alţi şefi se impuneau prin solomâzdrele aruncate asupra celorlalţi. El a rămas până la capăt un romantic eminescian. O ilustrează până şi imaginea omului de pe coperta volumului 85 de poeme, moment surprins cândva de Victor T. Rusu, un fotograf de excepţie, trecut, şi el, la veşnică odihnă. Antologia, deja pomenită, este realizată de Ileana Paranici şi Ion Drăguşanul, cu aportul Editurii „Muşatinii” din Suceava, în 2022. Încadrată, pe bună dreptate, în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, coperta a IV-a a cărţii beneficiază de un desen realizat de Ion Carp-Fluerici, alt artist grăbit să părăsească lumea aceasta care l-a inspirat din belşug.
Aşa cum l-am cunoscut, Ion Paranici avea obiceiul să se retragă în interioritatea lui de o extremă sensibilitate, într-o tăcere lucrătoare de poezie. Era o pregătire salvatoare pentru versul antologic având luminozitatea eternităţii – Numele meu răstignit pe o carte – care-i acoperă întreaga creaţie poetică. De aceea, volumele sale de poezii aduc în faţa cititorului ceva din misterul aurorei boreale într-o lume ce-i pare neterminată. Ieşită din plămada limbajului poetic, aşa cum a demonstrat savantul Eugen Coşeriu, omenirea s-a tot îndepărtat de spiritualitatea cosmosului printr-o continuă centrifugare şi a ajuns să-şi deformeze chipul sub presiunea nemiloasă a gravitaţiei şi a mişcării dezordonate. Într-un asemenea context, poetul simte că are o imensă responsabilitate atunci când notează Cuvintelor / Le sunt şi-acum dator, în vreme ce Cuvântul are zi de lucru/ Într-un vers/ Şi simte că poemul / Îi va fi altar. Altfel spus, rostirea poetică devine la Ion Paranici o dublă înveşmântare, cea a metaforei şi cea, nu mai puţin importantă, a adevărului. E clar, cuvântul pentru poet e asimilat adevărului (căutat cu obstinaţie de Eminescu), gândindu-ne la momentul astral irepetabil, când Pilat, aflat în faţa Adevărului, punea o întrebare stupidă cât toată istoria lumii. Autorul se află pe alt meridian spiritual unde nu e posibilă degradarea cuvântului în vorbă insensibilă la gloria sensului: Aproape, în standul de cărţi se aud / Cum strănută ziceri banale / Încolonate savant în ofticoase poeme. Cum la ora actuală ziceri(le) banale în slujba deconstrucţiei agresive potopesc lumea, poetul visează, „purtat de dor”, să trăiască Măcar o zi în aripile Meşterului Manole, „meşter valah” rămas pentru totdeauna simbolul ziditorului de frumuseţi prin jertfelnică onestitate creatoare, de unde a fost alungat „farmecul” devastator al egocentrismului.
Ion Paranici e un neliniştit, el are, ca un introvertit ce se află, o combustie interioară puternică, iar aceasta face să se orânduiască, sub formă de versuri, aurul lămurit al metaforelor izvorâte din prea plinul sufletului său nobil. El trece prin viaţă cu rudenii incapabile de trădare: Neamurile-i sunt / Într-un neam de cuvinte, / Poetul / Le cheamă pe nume / Să afle că-n viaţă-s acei / Care-adesea înnoptează în poeme. Suntem la prima strofă din poezia Neam de cuvinte, de unde facem un salt la ultima, de data aceasta interogativă, atestându-i universul caratelor creatoare: De ce să se ştie prea singur / Poetul, Că versul şi el e sămânţă / Din neam de cuvinte? Aici se înscrie şi lumea din care a coborât autorul. El o poartă în suflet cu o nesfârşită dragoste şi cu o nestrămutată convingere: satul e Sanctuarul / În care auzi veşnicia / Cum se face metaforă-n / Oameni şi locuri. Poetul construieşte o relaţie osmotică, rezultatul fiind o poezie de o impresionantă frumuseţe, cu nimic mai prejos decât a marilor poeţi: Locuiesc şi acum în lacrima satului. / Cine în ea m-a întrupat / Ştia că acei care vin de depart e/ Nu vor pleca niciodată-n uitare. Ţăranul lui Ion Paranici are palmele cât ara şi o inimă jertfelnică ce a ţinut Ţara în picioare prin mersul său demn, traversând o istorie potrivnică Din izvor în izvor, / Din cuvânt în cuvinte.
Ceea ce ne pare demn de semnalat e faptul că poemele lui Ion Paranici dau impresia unor rugăciuni rostite la ceas de taină sub un cer de o dumnezeiască limpezime, unde îngerii se bucură de prezenţa unui pământean devenit undă rotitoare de lumină: Până acasă drumu-i fără aer, / Tălpile se taie-n clipe repezi, / În mine se roteşte dorul / Ca un zvon de clopot sfânt. Dorul trăit la maximă intensitate îl aduce într-o stare energetică de o mare puritate, iar clipa se înnobilează cu virtutea veşniciei, ceea ce se petrece în poemele lui Ion Paranici, căci ele curg, firesc, dintr-un trup de altar, în prezenţa sfinţeniei de acasă: Târziu , / Se vor duce părinţii-n icoane / Şi singur, prea singur / Voi trece în febra / Din viaţa ascunsă a cernelii. Un alt gând ne atrage atenţia că stihurile din 85 de poeme sunt nişte corole rupte din sufletul poetului exprimând un crez artistic cu o clară vibraţie personală inconfundabilă. Paradoxal, „cerneala” sa (sensul iniţial al cuvântului fiind negrul) generează viaţă, ceea ce înseamnă că poemele îşi au izvorul într-o inimă care bate în ritmul sincerităţii. Ion Paranici, ca un cavaler desăvârşit al scrisului, se dezice de spectacol(ul) de vorbe-ncâlcite şi se gândeşte, cu un temperat optimism, la posteritate: Poate mâine-ntr-o carte / Va fi să rămâi, / Ca să afli / Pe unde ţi-i locul de zbor / Şi care-i cuprinderea aripii. Ne vine a crede că zborul său e unul ascensional în lumina adevărului, iar anvergura aripilor sale poetice îi conferă imaginea unui apter, asemănător vulturului, purtător al ramurii de măslin.
IOAN ŢCALO
Comentarii