Mamă, ce dacă murim?…

> Adevărul despre viaţa într-un oraş blocat, fără apă, hrană, practic distrus de invadator – oraşul Mariupol

„Mamă, de ce, când tata lucrează, mâncăm o dată pe zi, iar când vine acasă, de două ori?” o întreba Saşa…

„Când am văzut distrugerea din Mariupolul meu natal, am plâns în hohot. Este îngrozitor! Oraşul este distrus aproape complet de bombele şi rachetele ruse. E atâta durere… Mii de răniţi şi morţi… Şi acest lucru nu poate fi iertat….”.

O locuitoare din Mariupol a povestit despre viaţa într-un oraş asediat de invadatori, 80% distrus. Katerina din Mariupol a povestit cum ea şi fiica sa au încercat să supravieţuiască într-un oraş pe care ocupanţii ruşi aproape că l-au distrus complet. Familia a reuşit să se evacueze în Lviv, acum este în siguranţă şi încearcă să-şi reconstruiască viaţa sfâşiată de război. Tragica poveste a Katerinei şi a fiicei sale, Saşa, a fost publicată de site-ul Mariupol 0629.com.

„Nu aştepta sfârşitul uitându-te la ceas, respiră liber. Şi nu vei auzi, nici simţi gloanţele care te vor găsi. Altele pe alături vor zbura”. „În fiecare zi, în ultimele trei săptămâni de asediu al oraşului am repetat aceste cuvinte ale lui Makarevici. Ele m-au ajutat să depăşesc frica” spune Katerina.

Întregul sens al vieţii sale în aceste zile a fost redus la un singur scop – să-şi salveze fiica, pe Saşa. În fiecare zi, în timpul bombardamentului, femeia se apleca asupra fiicei sale, acoperind-o cu trupul său şi astfel ferind-o de gloanţe, de ameninţare. În trei săptămâni, spatele i s-a încovoiat, astfel încât nu se putea îndrepta.

„Mamă, ce dacă murim?”

– Nu-ţi fie frică, fiică. „Nu vom auzi glonţul care ne găseşte. Dacă ne e sortit să murim, nu vom simţi nimic. Nu ne va durea. Nu-ţi fie frică.”

„Mamă, dar dacă nu murim, dar suntem rănite?”

– Nu, fiică, asta nu se va întâmpla.

Timp de trei săptămâni, Saşa, în vârstă de 9 ani, a dormit cu o cască de schi pentru a o proteja în cazul unei răni la cap. Ekaterina şi-a antrenat fiica: „Dormi. Alarma. Te ridici. Cizmele sunt aici. Casca. Jacheta – le iei, fugi pe hol, te îmbraci acolo.”

„Saşa a devenit foarte disciplinată. Îi spun doar pe scurt: în baie! Şi ea era acolo. Nu părea neliniştită. Tăcută, doar desena totul în negru…” spune femeia.

Katerina şi soţul ei erau în vacanţă la Bukovel când a început războiul. Pe 25 februarie s-au întors la Mariupol. Est (unul din cartierele oraşului – n.red.) era deja în flăcări.

Femeia spune că ea şi soţul erau siguri că în 8 ani oraşul devenise o adevărată fortăreaţă şi nu i se va întâmpla nimic rău. Cei care au fugit în primele zile ale invaziei ruse li s-au părut că sunt trădători ai oraşului Mariupol. Dar când a început bombardamentul, Katerina a văzut că se înşela amarnic.

Soţul ei, medic, aproape toate nopţile era în spital. „Mamă, de ce, când tata lucrează, mâncăm o dată pe zi, iar când vine acasă, de două ori?” o întreba Saşa.

Medicii munceau din greu, erau foarte mulţi răniţi. În puţine clipe de răgaz, când venea acasă, femeia pregătea de mâncare, ce avea, pentru toţi colegii lui, care locuiau departe de spital şi nu puteau merge acasă.

„Când a fost întrerupt, în consecinţa bombardamentelor, şi nu mai aveam curent electric, apă, dar mai era puţin gaz, am înţeles ce se întâmplă. Am scos toată carnea din frigider şi am pus-o la fiert. Însă n-am reuşit bine s-o fierbem, căci a dispărut şi gazul. Dar această tocană ne-a salvat. Am făcut foc în curte, şi am amestecat-o cu cereale, crupe, astfel ne-a salvat de la foamete” povesteşte femeia.

A început apoi să se ocupe de voluntariat. A cumpărat medicamente pentru spital, lucruri necesare mamelor tinere şi bebeluşilor şi le-a livrat în tot oraşul. Dar de la 1 martie, soţul i-a interzis să iasă din casă din cauza bombardamentelor ce nu încetau, spunându-i că zeci de răniţi erau internaţi în spital în fiecare zi.

Zilnic obuzele explodau în jurul casei în care locuia familia. Au baricadat ferestrele din apartament cu saltele şi pături, astfel încât sticla să nu-i rănească pe copii. Apoi a venit gerul în oraş, iar temperatura din apartament a scăzut la 6 grade Celsius.

În primele zile, rachetele au lovit etajul al nouălea, dar blocul nu a explodat. Aşa că racheta a rămas ieşită din perete. Au înţeles că poate exploda în orice moment, dar au continuat să stea acasă.

„Mamă, de ce se duce toată lumea în subsol, iar noi nu?”

– Pentru că suntem nebuni, fiica mea.

De altfel, femeii îi era frică să nu se contamineze cu nişte boli în subsolul rece şi umed, unde se aduna un număr mare de oameni. La urma urmei, nu putea se baza pe niciun tratament în oraşul blocat, asediat de invadatori.

„Am desenat, am citit, am predat engleza. Era necesar să facem ceva cu copilul. Apoi, după-amiaza, copiii vecinilor au început să vină la noi. Ne-am ocupat cu toţii împreună” spune Katerina.

Apă mai avea. A reuşit să ia apă tehnică în cadă. A mai cumpărat de la magazin, cât încă era. Era îngrozită de furturile ce aveau loc prin magazine. Unii dintre locuitori jefuiau, furau nu doar mâncare.

„Înţelegeam – mâncare. Dar am văzut o femeie care căra 15 genţi din magazin – tot ce ia căzut în cale. 15! Şi acest magazin îi aparţinea prietenei sale. Şi ştiu cât de greu l-a deschis, cât de greu i-a fost să-şi deschidă afacerea, să lucreze. Întreb: De ce ai nevoie de 15 genţi în timpul războiului? Niciun răspuns. Este dezgustător” adaugă ea.

Cea mai grea zi a fost 14 martie – atunci oraşul a fost puternic bombardat. Soţul ei n-a fost acasă timp de 4 zile, fiind foarte ocupat la spital cu salvarea răniţilor, iar femeia şi-a luat în gând rămas bun de la viaţă.

„Dar dimineaţa soţul meu s-a întors de la spital şi a spus: să mergem! Ne-am urcat în maşină şi am pornit. Ştiţi, în timpul bombardamentului, m-am rugat pentru maşină la fel de mult cât m-am rugat pentru familia mea. Pentru că ea a fost ultima noastră speranţă de a ne salva viaţa” îşi aminteşte Katerina.

Pe drum, femeia a văzut pentru prima dată amploarea distrugerii şi a fost îngrozită: „Am stat tot timpul în apartamentul nostru şi am ieşit în curte să pregătim mâncare. M-am gândit: poate că e atât de groaznic doar în zona noastră, iar în alte părţi ale Mariupolului totul este bine. Şi când am văzut distrugerea din Mariupolul meu natal, am plâns în hohot. Este îngrozitor! Oraşul este distrus aproape complet de bombele şi rachetele ruse. E atâta durere… Mii de răniţi şi morţi… Şi acest lucru nu poate fi iertat…”

Mariupol a rămas sub foc constant de la începutul invaziei ruse pe scară largă. Ocupanţii şterg oraşul de pe faţa pământului şi îi omoară pe locuitori cu o cruzime nemaipomenită. Nu există apă, încălzire, căldură sau curent electric în oraş, oamenii sunt nevoiţi să se ascundă în adăposturi fără posibilitatea de a obţine mâncare şi apă.

Armata rusă blochează coridoarele umanitare oferite Ucrainei, „propunându-le” forţat oamenilor epuizaţi să plece în Rusia. Pe 21 martie, ocupanţii s-au oferit să deschidă coridoarele pentru ca militarii şi civilii să poată ieşi şi să depună armele, dar ei au refuzat să predea oraşul. Neobţinând ceea ce au dorit, ocupanţii au început să deporteze forţat oamenii. Ucrainenii sunt duşi în tabere de filtrare, unde le sunt luate documentele. După aceea, sunt duşi să lucreze în regiuni îndepărtate ale Federaţiei Ruse – Sahalin. Astfel de acţiuni ale ocupanţilor sunt o crimă de război”.

Cu ajutorul Celui de Sus familia Katerinei a ajuns în oraşul Lviv, vestul Ucrainei. Se pare că sunt în siguranţă. După atâtea săptămâni s-au spălat, au mâncat pe săturate, însă durerea le este mare, sufletul le plânge după oamenii care mor sub dărâmături, răniţi de obuze, de foame şi de sete, după frumosul lor oraş distrus din temelie de bombele şi rachetele agresorului rus, fără inimă, fără Dumnezeu. („Zorile Bucovinei”)