Pădurea are nevoie de căldura inimii omeneşti

Direcţia Silvică Suceava administrează cel mai întins şi mai valoros fond forestier din ţară. Resursa regenerabilă reprezentată de pădurile Bucovinei a fost şi este unul dintre cele mai importante avantaje pentru economia judeţului Suceava, pentru locuitorii acestuia, fiind totodată şi temelia contribuţiei substanţiale adusă de direcţia silvică suceveană în îndeplinirea criteriilor de performanţă ale RNP – Romsilva. Altfel spus, în plan economic, ecologic şi social strict judeţean, Direcţia Silvică Suceava a rămas, până azi, una din cele mai mari, stabile şi eficiente unităţi productive sucevene. Totodată, la nivel naţional, în cadrul administrativ reprezentat de RNP – Romsilva, asigurăm un salutar suport financiar, dar şi în material săditor, inclusiv pentru refacerea şi dezvoltarea fondului forestier în acele zone ale ţării care sunt, din diferite motive, mai sărace în păduri. Putem astfel spune că unitatea noastră are nu numai deosebite rezultate productive, financiare, ci că şi-a dovedit cu o consecvenţă unanim recunoscută vocaţia de creator de mediu, de generator de sănătate şi securitate ecologică pentru întreaga ţară. Pe de altă parte, silvicultura ca profesie şi vocaţie, dar şi iubirea, respectul pentru pădure manifestate, în general, de toţi cei trăitori în Bucovina sunt realităţi incontestabile ce se bazează pe tradiţii valoroase şi transmise din generaţie în generaţie. Fără a abuza de cifre, însuşi faptul că noi administrăm, prin cele 24 de ocoale silvice, peste trei sferturi din suprafaţa împădurită a judeţului – care totalizează peste 440.000 de hectare şi reprezintă 7% din fondul forestier naţional – este în măsură să dovedească marea responsabilitate cu care suntem investiţi, dar şi numeroasele provocări, probleme care se ridică zilnic în faţa corpului silvic, cel chemat să apere şi să cultive, în folosul generaţiilor viitoare, o asemenea avuţie. Una jinduită, după cum ştim, de mulţi şi feluriţi „neprieteni”. Într-o broşură azi uitată, inginerul silvic Victor Precup încerca să explice – în 1933 – mândrilor beneficiari ai păşunilor şi pădurilor foste grănicereşti de ce e neapărat ca ei să-şi cultive, exploateze şi regenereze cu multă chibzuinţă avuţia. Începând cu actul elementar, cel de a scoate caprele din pădure! Constatarea şi implicit povaţa demnului nostru înaintaş mi se par extrem de actuale, în această perioadă tulbure, una în care confuzia între „dreptul de proprietate” şi „obligaţia de a respecta pădurea” e una aproape totală. Citez: „Cine are deci dreptate? Aceia care vă sfătuiesc să prăpădiţi şi mai departe pădurile, lăsând în paragină păşunile şi să nu faceţi nimic pentru urmaşi? Sau noi, inginerii silvici, cei care vă sfătuim să fiţi prevăzători şi să nu vă lăsaţi în greşeala să aveţi mult şi rău, ci puţin, dar bun? Şi, lăsând pădurile să crească aşa cum le-a dat bunul Dumnezeu, să vă puneţi pe lucru, îmbunătăţindu-vă păşunile şi făcând din ele adevărate mine de aur, aşa cum au făcut şi neamurile vrednice din ţările muntoase ale Apusului?”. Indirect, am atins, iată, şi o problemă încă nerezolvată a perioadei actuale – situaţia păşunilor montane şi a zootehniei noastre –, a cărei soluţionare ar implica automat şi o slăbire a marii presiuni puse, din diferite interese, asupra pădurii.

Toate aceste trimiteri şi referinţe au scopul de a reaminti cititorilor o evidenţă incontestabilă: omul datorează Pădurii cu mult mai mult decât orgoliul lui „homo sapiens” îi îngăduie să recunoască. Din cele mai vechi timpuri, pădurea a fost pentru om un ocrotitor şi un prieten generos. Putem observa că între fiinţa gânditoare şi cea vegetală există asemănări tulburătoare, precum şi deosebiri importante. Toate acestea ar trebui să-i îndemne la reflecţie şi la acţiune responsabilă pe mulţi dintre cei care nu au înţeles încă un adevăr esenţial: pădurea (adică societatea arborilor, una în multe privinţe superioară ca organizare şi eficienţă societăţilor omeneşti ce s-au succedat de-a lungul istoriei) determină nemijlocit destinul, viitorul omenirii. Există, iată, o aproape perfectă asemănare structurală, anatomică între cele două fiinţe alăturate – om şi arbore – emoţionant sintetizată în zicerea folclorică „omule, pomule”. Există însă, cum spuneam, şi deosebiri importante între cele două entităţi şi ele nu sunt – din păcate – în favoarea orgolioasei „fiinţe gânditoare”. Arborele este o fiinţă stabilă, solid înrădăcinată, fidelă locului naşterii şi dezvoltării ei. O pildă vie, la îndemână, de consecvenţă, tenacitate şi rezistenţă. Calităţi exemplar sintetizate de Eminescu, acest neîntrecut iubitor şi cântăreţ al Codrului: „iar noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa rămânem”. Omul este nu doar în plan fizic o fiinţă mobilă, mişcătoare („pe pământ rătăcitor”, cum scrie Poetul), ci şi una schimbătoare, imprudentă, nu o dată lipsită de chibzuinţă şi guvernată de ambiţii şi de nevoi nu întotdeauna justificate. Caracteristici care au dus, în epoca modernă, la secătuirea resurselor naturale şi la degradarea habitatului natural originar, în cadrul căruia restrângerea alarmantă a masivelor verzi ale Planetei a devenit azi cea mai dureroasă dovadă.

Am spus toate acestea pentru a înţelege cât datorăm – în plan material, dar mai ales spiritual – arborelui şi pădurii, cât de multe mai avem încă de învăţat de la aceste fiinţe ce ne-au precedat şi desigur ne vor supravieţui pe Pământ. Omenirea, în integralitatea ei, devine tot mai conştientă de aceste adevăruri şi de miza esenţială pe care o reprezintă, pentru supravieţuirea, sănătatea şi bunăstarea ei, salvarea Pădurii planetare. Din acest motiv, în conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale a ONU din noiembrie 2012, ziua de 21 martie a fiecărui an a fost declarată „Ziua Internaţională a Pădurilor”, sens în care toate statele membre sunt invitate pentru prezentarea şi promovarea, în context naţional, a unor activităţi concrete privind toate tipurile de pădure. Grija, efortul pentru asigurarea regenerării fondului forestier administrat de Direcţia Silvică Suceava sunt preocupări de căpetenie ale colegilor mei. Desigur, sintagma consacrată, cea de „campanie de împăduriri”, îşi justifică oarecum rezonanţa militară, prin complexitatea lucrărilor silvice din fiecare primăvară, precum şi prin concentrarea în sezonul renaşterii naturii a unor importante eforturi umane, organizatorice, materiale şi financiare. Dar implicarea silvicultorilor în activităţile subsumate întemeierii pădurilor viitorului – de la recoltarea şi prelucrarea seminţelor, la lucrările de fineţe din pepiniere şi solarii, combaterea dăunătorilor etc. – se desfăşoară de-a lungul întregului an, chiar dacă acestea devin mai vizibile publicului şi sunt mai intense în anotimpul în care sevele încep să urce în trupul arborilor. Iar preocupările pentru întemeierea, prin plantaţii, de noi păduri sunt mai vechi în Bucovina decât însăşi primele forme de administraţie silvică întemeiate aici în secolul XVIII. Astfel, prea puţini români ştiu că Ştefan cel Mare şi Sfânt este, pe lângă legendarele sale fapte de arme şi de credinţă creştină, autorul unei premiere: întâia împădurire artificială. Ea s-a realizat în 1497, după victoria împotriva polonezilor la Codrii Cosminului, când trufaşii nobili leşi căzuţi prizonieri au fost puşi să are şi să semene cu ghindă „dumbrăvile roşii” de la „Botoşani, Cotnari şi de mai gios de Roman”. Această premieră a precedat-o cu mult pe cea atribuită ca o prioritate mondială ţarului Petru cel Mare. Ulterior, primele lucrări organizate de împăduriri s-au realizat în Bucovina în anul 1818 în Ocolul Silvic Codrul Voievodesei şi au constat din plantaţii cu puieţi de larice, dar abia după 1875 a început o activitate mai susţinută în acest sens, soldată şi cu înfiinţarea de pepiniere silvice. Astfel, în ultimul pătrar al secolului XIX, se împăduriseră în Bucovina peste 22.000 ha. Importanţa – dar şi complexitatea – lucrărilor silvice consacrate asigurării regenerării pădurii a fost judicios relevată de neuitatul Marin Drăcea încă din perioada interbelică: „A împăduri nu înseamnă nici a semăna, nici a planta. Nici «a arunca sămânţa», nici doar a «vârî puieţii în pământ». A împăduri înseamnă a crea din fiinţe vii un nou organism viu, trainic, capabil de a se dezvolta armonic şi de a se reproduce – mai târziu – prin propriile sale forţe”.

Mesajul nostru este adresat îndeosebi tinerilor. Adică celor aflaţi în etapa opţiunilor esenţiale ale vieţii, la vârsta primelor iubiri, cum frumos a scris poetul Nicolae Labiş, el însuşi îndrăgostit şi inspirat de codrii copilăriei sale. Iubiri definitive, între care sperăm că tineretul de azi va include şi dragostea, respectul pentru codru, pentru natură în general. Pentru că, aşa cum a spus marele silvicultor român Marin Drăcea, pentru a creşte şi a înflori, pădurea are nevoie în primul rând de roua şi de căldura inimii omeneşti.

Ing. SORIN CIOBANU,

Directorul Direcţiei Silvice Suceava

Regenerarea pădurii 2022

În ultimii 5 ani, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva a regenerat peste 80.000 de hectare fond forestier de stat, 49.000 hectare prin regenerări naturale şi 28.000 ha prin regenerări artificiale (plantaţii). Romsilva administrează 3,13 milioane de hectare păduri proprietatea publică a statului, circa 48% din pădurile ţării, şi asigură servicii silvice pentru circa un milion de hectare de păduri aflate în alte forme de proprietate.

Pentru asigurarea realizării programului de împăduriri, la nivelul Direcţiei Silvice Suceava au fost produşi în ultimii 5 ani peste 65 milioane puieţi, dintre care apţi pentru plantat în primăvara următoare în pădurile din judeţul Suceava o medie anuală de 5,6 milioane puieţi, diferenţa fiind distribuită către alte direcţii silvice judeţene.

În ultimii 5 ani, în pădurile sucevene (fond forestier de stat şi al altor deţinători), media anuală a regenerărilor anuale (plantaţii) a fost 1.250 ha, iar cea a regenerărilor naturale a fost 950 ha.

În acest an, suprafeţele care vor fi regenerate în judeţul Suceava (păduri de stat şi ale altor deţinători) totalizează 2.151 ha, dintre care 1.228 ha regenerări artificiale (plantaţii), respectiv 866 ha regenerări naturale.