O seară de vară cu lună plină mă găsea stând pe o bancă, într-o haltă de transport feroviar dintr-o mică localitate rurală aproape de „capul satului” din oraşul Câmpulung Moldovenesc, unde aşteptam un tren care să mă ducă până la Suceava. De undeva, din apropiere, se auzeau frânturi din cântecul interpretat de Gabriel Dorobanţu „Hai vino iar în gara noastră mică”, care îmi răscoleau amintirile prin duioşia versurilor şi a melodiei. Gândurile mi s-au cantonat, pentru un moment, în contextul cântecului pentru care aveam, încă de pe atunci, o adevărată obsesie, la o grădină din apropierea locului în care mă aflam, care aparţinea unui dispensar sau mic spital al unei comune (astăzi oraş) în care se păstra (se păstrează probabil şi astăzi) aşa-numitul „stâlp al lui Vodă”. Din curiozitate, cu privire la semnificaţia acestei denumiri de inspiraţie istorică, era să aflu, din surse credibile, că de stâlpul respectiv îşi lega calul voievodul Ştefan cel Mare atunci când îşi vizita el, domnitorul Moldovei, una dintre iubite. După cum se ştie, marele voievod a nutrit sentimente de aleasă sensibilitate faţă de sexul frumos… Într-o discuţie a unui coleg cu maica ghid de la Mănăstirea Moldoviţa, din aceeaşi zonă, care mă însoţea atunci când proiectam alimentarea cu energie electrică a monumentului istoric ca atare, am reţinut afirmaţiile acestei femei ce-şi închinase viaţa Creatorului: „Voievodul devenea «crai» doar între două cununii, ştiut fiind că acesta a avut trei căsătorii legitime şi că, în toate cazurile, şi-a recunoscut copiii apăruţi în afara căsătoriei. Cel mai semnificativ exemplu este Petru Rareş care a devenit, după cum se ştie, domnitor al Moldovei. Considerat drept unul dintre cei mai de seamă voievozi pe care i-a avut Moldova de-a lungul întregului Ev mediu, el ne-a lăsat un adevărat tezaur de ctitorii privind locaşurile de cult creştin-ortodox, care stau şi astăzi mărturie perenităţii noastre pe aceste meleaguri”. Numele marelui voievod a devenit un adevărat simbol: CN Ştefan cel Mare, Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava, nume de localităţi, străzi şi bulevarde etc. Peste toate acestea, după 1990, la jumătate de mileniu de la trecerea sa în eternitate, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, trecându-l în rândul sfinţilor (la 20 iunie 1992 – n.red.).
Canonizarea, după atâta timp de la decesul său, constituie un subiect controversat, din păcate, chiar şi în comunitatea credincioşilor ortodocşi. Dincolo însă de orice fel de comentarii, numele marelui voievod, apărător al creştinătăţii neamului românesc, al libertăţii şi neatârnării ţării, nu poate fi în niciun fel pătat. Dar nu trebuie, cred, nici să fetişizăm viaţa sa privată. A fost şi el om, până la urmă, ca toţi oamenii, privit ca fiinţă biologică lăsată de Dumnezeu. Luat de val, gândurile mele s-au oprit şi la alte exemple din istoria ţării noastre, ca şi din cea universală, privind rolul femeii în viaţa socială de-a lungul veacurilor. Însuşi marele prim domnitor al României (după unirea Moldovei cu Ţara Românească) Alexandru Ioan Cuza a suportat consecinţele nedorite ale surghiunului său, din cauza sentimentelor omeneşti faţă de o anume femeie. „Femeia te omoară / Femeia te coboară / Femeia îţi dă viaţă / Femeia te omoară” exprimă, destul de prozaic, versurile unui anume cântec românesc. În relativ mică apropiere, dacă e să ne referim la suveranii României, se află cunoscutul caz al regelui Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen, care a abandonat în două rânduri tronul României, în prima jumătate a penultimului veac, din cauza unei femei fatale pentru el şi coroana Regatului României. În antiteză cu cazurile prezentate se situează femei care au adus lumii mari servicii şi bucurii, iar, din acest punct de vedere, ne referim cu precădere la regina Maria (soţia Regelui Ferdinand) denumită, la un moment dat, în perioada Primului Război Mondial, „mama răniţilor”, precum şi la alte femei cu adevărat celebre în domeniile artei şi ştiinţei din România. Vizibil şi din umbră rolul femeii în istoria lumii, de pe planeta pe care trăim, a fost şi continuă a rămâne covârşitor. Este neplăcut să aducem în discuţie şi rolul nefast, condamnabil, ale unor femei din preajma unor dictatori din diverse ţări ale lumii, de-a lungul veacurilor, sau al femeilor aservite conspiraţiilor, inclusiv ale celor aflate în sectorul imoralităţii, corupţiei şi fărădelegii…
Nimeni în marea noastră majoritate nu ne putem considera sfinţi dar, să asişti nepăsător sau, cu atât mai mult, implicat în ceea ce se întâmplă astăzi în lume cu privire la relaţiile interumane în sectorul moralităţii şi a comportamentului bărbat – femeie este, cred, cu totul condamnabil. Este un semn al decăderii fiinţei umane care, după unele păreri, prevesteşte un sfârşit catastrofal. Regret că n-am putut exclude din gândurile mele răvăşite cu privire la nobleţea partenerelor noastre de viaţă, a mamelor şi fiicelor noastre, cazurile neplăcute asupra cărora nu vreau să insist, mai ales în aceste zile când serbăm „Ziua Femeii” în întreaga lume (8 Martie). Dincolo de orice comentarii privitoare la rolul femeii, se situează în viaţa fiecăruia dintre noi femeia-mamă în legătură cu cel mai nobil şi profund sentiment omenesc, cu suport intelectual, chiar, cel al dragostei, aş zice reciproce dintre fiu/fiică şi cea care i-a adus pe lume. Care dintre noi nu privim cu dragoste şi duioşie, recunoştinţă şi admiraţie pe mama noastră şi n-o preţuim aşa cum se cuvine? Abaterile faţă de atare sentimente fac parte din categoria uscăturilor din marea pădure a lumii.
Literatura, sub formă de poezie sau proză, arta şi chiar ştiinţa preţuiesc sentimentul matern la cel mai înalt grad, dincolo de ambiţii, orgolii ori mândrie. Dacă e să ne gândim doar la poeţii noştri naţionali Mihai Eminescu, George Coşbuc ş.a. şi la versurile şi cântecul nemuritor „A venit aseară mama”, mi se umple sufletul de un sentiment înălţător, ce depăşeşte orice stare de bucurie şi satisfacţie pe care ni le poate oferi viaţa.
În acest sens, îmi aduc aminte de relatarea unui academician rus (E.V. Tarle) care, într-o scriere elogioasă la adresa împăratului francez Napoleon Bonaparte, povesteşte că o anume doamnă din înalta societate a vremii, care dorea cu ardoare să intre în graţiile marelui împărat, l-ar fi întrebat pe acesta: „Sire, care dintre femei merită cea mai mare apreciere, după dvs.?”. Napoleon, sătul de insistenţele acestei doamne în legătură cu dorinţa sa, a răspuns scurt: „Acea care are mai mulţi copii!”. „Şi cine ar putea fi una dintre aceste femei?”, a continuat doamna, la care răspunsul împăratului a fost, de asemenea, foarte scurt: „Mama mea”. Cred că orice comentariu devine de prisos… Ca om care mă aflu în apropierea sfârşitului vieţii pământene, de câte ori trec pe lângă locul în care-şi dorm somnul de veci bătrânii mei născători, simt căldura unei lacrimi ce mi se prelinge involuntar pe obrazul brăzdat de trecerea anilor, când mi-o amintesc pe mama în contextul în care, eu şi partenera mea de viaţă, am crescut patru copii, un băiat şi trei fete, aflaţi astăzi la locul lor.
Până nu demult, dar mai ales astăzi, am înţeles pe deplin, cred, de ce muribunzii şi, în general, oamenii aflaţi în agonia morţii, pe care nu o dată i-am văzut şi asistat, prin specificul inclusiv al meseriei mele, o invocă pe mama!(?).
Rămân, dincolo de orice gen de admiraţie, la dragostea neţărmurită şi respectul faţă de femeia MAMĂ şi, de ce nu, GOSPODINĂ, fără de care specia umană n-ar mai putea să se conserve şi să se perpetueze pe planeta pe care trăim şi care cred că realizează, în cel mai înalt grad al conştiinţei, ideea privitoare la „dreptul de a te naşte” – neinclus în niciun fel de cod sau lege omenească.
Am scris aceste rânduri poate prea şchioape în raport cu ziua de 8 Martie 2022, când sărbătorim cu tot respectul şi dragostea genul frumos: FEMEIA şi prezenţa ei în viaţa noastră.
ROMULUS SFICHI
Comentarii