…Încet, încet, generaţiile aflate spre apusul vieţii (şi contemporane cu anii de guvernare comunistă) îşi dau seama că, dincolo de suferinţa celor care se sacrificau pentru bunăstarea generaţiilor următoare (poporul), realizările peste care n-a putut trece isteria demolatorilor de după 1989 rămân o dovadă incontestabilă a ceea ce se poate face, evident, cu mari sacrificii, într-o ţară ca România, vitregită de stabilitate şi armonie, atâtea veacuri de-a lungul istoriei.
E drept, în mare parte, ceea ce sublinia (şi cu alt prilej al articolelor sale) dl P.T., că sfârşitul anului 1989 ne-a pus în faţa unei industrii falimentare a României, numai că nu putem absolutiza situaţia. În cea mai mare parte, această industrie ar fi putut fi retehnologizată şi modernizată printr-un program strategic adecvat cerinţelor interne şi internaţionale ale vremii dat fiind că, la un moment dat, au fost casate şi trimise la fier vechi chiar utilaje (inclusiv din import) noi, fără să fi fost montate vreodată. Caracterizarea industriei româneşti de la vremea respectivă ca fiind „un morman de fiare vechi” de primul ministru de pe atunci – emanatul Revoluţiei din 1989 – a dat tonul distrugerii totale a industriei României. Numai în municipiul Suceava, în câţiva ani ai ultimului deceniu al ultimului veac, au dispărut peste 15 unităţi industriale cu peste 10.000 de muncitori. Şi n-au dispărut numai întreprinderi cu specific, pentru care ni se spunea că nu avem vocaţie şi tradiţie (construcţii de maşini şi utilaje etc.), dar chiar şi unele în care nu se putea invoca un astfel de argument, aşa cum erau industria agroalimentară, uşoară sau industria lemnului, pentru care dispuneam şi de materia primă indigenă (celebrul abator fost IRIC din Burdujeni, Întreprinderea de legume şi fructe, Combinatul de prelucrare a lemnului, Întreprinderea şi Abatorul „Avicola” ş.a.).
Acelaşi prim-ministru, fără a putea face distincţia între orz şi ovăz, punea „pariu cu agricultura”, astfel încât recoltarea grâului, în 1990, s-a efectuat în lunile septembrie-octombrie (în loc de iunie-august). Incompetenţa şi impostura şi-au făcut loc la masa împărţirii bucatelor, iar urmările le înregistrăm astăzi. A rămas de pomină afirmaţia hotărâtă a unui înalt demnitar al timpurilor respective, în legătură cu măsurile coercitive ce se vor lua privind apa potabilă din Bucureşti, care conţine două molecule e hidrogen şi una de oxigen(?). De râsul curcilor! Nici cultul deşănţat al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, agramat şi cu evidente carenţe de exprimare (dar nici într-un caz prost, aşa cum poate îşi închipuie unii) şi, respectiv, atribuirea distincţiilor (calităţilor) de „mare om politic şi savant de renume mondial” consoartei acestuia n-au fost cerute sau impuse de către aceştia, ci ca urmare a propunerii şi menţinerii a tot soiul de vicleni, şarlatani şi profitori de la cele mai înalte nivele de ştiinţă şi cultură ale ţării, inclusiv din Academia Română.
Aceşti admiratori ai „geniului Carpaţilor”, aproape fără excepţie, atunci când şi-au dat seama că se află în pericol, nu s-au ferit a-i împuşca ca pe nişte patrupezi periculoşi. Într-un anume fel, Ceauşescu poate fi socotit drept un martir al celor pe care i-a salvat şi care trebuia să-l însoţească sub tirul gloanţelor de la Târgovişte.
Este de reţinut, în context, ironia tristă a dlui P.T. cu privire la comparaţia între autoturismele Dacia şi Mercedes. Mie mi se pare prost inspirată comparaţia făcută pe seama neînţelegerii „rivalităţii” între cele două mărci de autovehicule. Dl P.T. ar trebui să înţeleagă, în primul rând, că nimeni din cei îndrituiţi n-a făcut vreodată afirmaţii în legătură cu această „rivalitate”, iar, dacă doreşte să se afle în domeniul automobilistic, aş vrea să-l informez (dacă nu este eventual informat) că autoturismul ARO de teren cu motor de antrenare cu dublă chiulasă (Câmpulung Muscel – Braşov) s-a dovedit a fi un autentic rival, la timpul respectiv, al celor mai performante autoturisme de teren din lume, indiferent de ţara producătoare.
Dar ce am avut în vedere autoturismul ARO? Răspunsul este acela că am făcut ce am făcut cu aproape toată industria din România, înlocuind-o cu legenda contelui vampir Dracula, spre satisfacţia nu ştiu cui. Revenind la recomandarea dlui P.T., referitoare la realism şi modestie, mi-aş permite a reitera observaţia că unii dintre noi, românii (şi nu întregul popor român), suferă de mania plăcerii de a-şi denigra compatrioţii până la a-şi devora propriile valori naţionale. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de „blestem mioritic”, care include invidia, râca, egocentrismul şi răutatea în relaţiile interumane, care converg către crimă. A ne iubi cu sinceritate patria, identitatea naţională, prestigiul ei, valorile autentice ale naţiunii noastre, şi nu cele de carton, nu înseamnă a nu respecta pe alţii şi realizările lor ci, poate, dimpotrivă. Prin reciprocitate pretindem să fim respectaţii şi noi… Iar dacă ne referim la poetul nostru naţional, inegalabilul Mihai Eminescu, nu cred că ar muri de râs, aşa cum afirmă dl P.T., în legătură cu lipsa de modestie a patriei sale, căci el este cel ce a spus: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-sa / Că nu mai poate străbate / de atâta străinătate” şi mai departe: „Cine o iubi străinii / Să-i mănânce inima câinii” („Doina”). În acelaşi sens, cred că este bine să ne aducem aminte de poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, precum şi îndemnul: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă” etc., spuse ce aparţin aceluiaşi poet.
Cu privire la viaţa politică şi la politicienii din ziua de astăzi – cel puţin unii dintre aceştia –, la care face referire dl P.T. în articolul citat, poate că mai curând ar fi să ne aducem aminte de o anume strofă din poezia „Scrisoarea III”: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”.
ROMULUS SFICHI
Comentarii