De la min. la max.

Pe la început de an, o reclamaţie (telefonică) la ziar: că pensia minimă majorată e prea mică, altfel zis că majorarea e mică şi că pensia minimă e (desigur!) insuficientă faţă de tot felul de nevoi majorate. Însă dacă nu se augmenta nici cu atât, cum ar fi sunat reclamaţia?… Am încercat să aflu de la respectiva doamnă foarte supărată de ce crede dumneaei că e în situaţia de pensie minimă, că poate a prestat un minim de ani, că poate a prestat mereu pe ultima leafă, însă nu a avut opinie. Eram cu gândul atât la ea, cât şi la actualele eşaloane de persoane care, în funcţie de împrejurări, lucrează fie pe minim, fie pe gri, fie pe negru, fie pe deloc. Presupun că, dacă vor ajunge în pensii, nu le va fi tare comod. Au ele şi alte soluţii? Poate că ar fi, de la caz la caz, unele, dincolo de aceea pe care nu puţini au adoptat-o, luându-şi picioarele la spinare spre a munci pe brânci în Occident, pe leafă în euro şi cu visul unei pensii bunişoare (pentru România) în monedă europeană. Cât despre faptul că cea mai mare pensie din judeţ e încasată de un fost magistrat, până la urmă asta chiar nu are să ne mire, deşi mai toţi, „oameni normali”, nu pricepem pe ce-am cheltui la bătrâneţe (dincolo de situaţiile de Doamne fereşte!) peste 30.000 de lei pe lună. N-ar trebui să ne mire inclusiv pentru că dacă magistraţii n-ar şti să-şi apere drepturile cucerite… d-apoi cine, inclusiv pentru că acolo, sus, departe de noi, cei de la firul ierbii, sunt şi vor fi Puterile statului, puteri la max. inclusiv la capitolul lefuri şi pensii.