Doamna Beale a încheiat un articol cu „…e o chestie de bun-simţ, nu?”. Eu voi continua cu ceea ce înseamnă bunul simţ, care este esenţial pentru sănătatea psihică, fizică şi socială. El începe întotdeauna de la individ, iar existenţa sau inexistenţa sa se reflectă deopotrivă asupra individului, asupra celor apropiaţi lui, precum şi asupra societăţii.
Tot ce face omul devine factor de dezvoltare, de susţinere sau factor de toxicitate pentru lumea înconjurătoare. Bunul-simţ se transformă într-un principiu de etică umană, tocmai pentru că el ne îngăduie să ne cunoaştem limitele, dar şi puterea. Să ne aşezăm de-a curmezişul în faţa trăirilor noastre de grandoare sau a celor de inferioritate şi, mai ales, să înţelegem că bunul-simţ exclude minciuna. Când ai bun-simţ, ţi-e jenă să te minţi pe tine însuţi peste limitele normalului. Când te uiţi prelung în oglindă, spre chipul pe care ea ţi-l întoarce, bunul-simţ te ajută să-ţi vezi nasul atât de frumos precum este. Din bun-simţ nu vei vedea un nas inacceptabil, unul prea mare, prea coroiat sau prea bombat, ci îl vei accepta aşa cum ţi-a fost dat de la natură. Tot din bun-simţ, nu te vei vedea prinţul deşertului, când eşti o biată fiinţă umană angrenată în jocul fantastic şi special al vieţii. Etica faţă de tine şi etica faţă de ceilalţi începe de la bunul-simţ capabil să-ţi dea o stranie senzaţie de sănătate, înţelepciune şi toleranţă. Terapeutic şi autoterapeutic în acelaşi timp, bunul-simţ te ajută să te autoironizezi când vrei să pari buricul universului, precum şi să gândeşti înainte de a turna vrute şi nevrute sub pretextul că tu eşti deţinătorul adevărului absolut. Banalul bun-simţ te ajută să spui „nu” în mod natural şi să spui „da” cu fermitatea omului care ştie ce vrea. Să nu confundăm bunul-simţ cu excesul de modestie. În prea multă modestie se găseşte un complex de inferioritate abia perceptibil, pe când bunul-simţ este echilibrul în „toate”, gândirea limpede, nicicând înclinată spre extreme. Bunul-simţ implică raţiunea în aceeaşi măsură în care solicită participarea afectivă. Echilibrul minţii se găseşte la întâlnirea dintre raţiune şi sentiment, unde bunul-simţ se constituie în „mod”, în esenţă a eticului şi chiar a esteticului, pentru că el ţese personalităţi armonioase a căror strălucire interioară se revarsă în fapte, în viaţa de zi cu zi. Omul cu bun-simţ va crea în ceilalţi dorinţa de a-i semăna. El va împrăştia în jur un aer plin de miresme calde şi va atrage, cum atrage pomul înflorit mişcarea constructivă şi creativă a albinelor. Să-ţi întinzi plapuma cât este patul devine o chestiune de bun-simţ, care face chiar din societate un mediu mai puţin artificial. A avea bun-simţ înseamnă a fi lucid şi a înţelege binele şi răul în calitate de componente active ale vieţii. Dramatizarea gesturilor mărunte sau a situaţiilor de viaţă, precum şi transformarea acestora în euforizante psihice, îndepărtează fiinţa umană de bunul-simţ. Aceasta te îmbolnăveşte, pe când bunul-simţ vindecă în profunzime de incertitudine completă şi, atunci, un nume, un caracter demn se clădesc, fără a sta vreo clipă pe gânduri, pe seriozitate, pe felul de a gândi de două ori înainte de a spune, pe înţelepciune şi răbdare, pe cumpătare şi pe vocabularul adecvat, pe ţinută şi pe implicare şi, de ce nu?, pe ajutorul pe care-l dai dezinteresat, atunci când ţi se cere. Întreb: nu este timpul, după 30 de ani, ca cei lipsiţi de bunul-simţ, care înlocuiesc adevărul cu minciuna, să fie nu numai îndepărtaţi din funcţii, ci şi pedepsiţi?
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii