Mai zilele trecute, TV Iaşi mi-a umplut sufletul de o bucurie, pentru mine, statornică (asemenea celor trăite de microbiştii de fotbal, de pe stadioanele arhipline). A transmis în reluare un spectacol susţinut de artiştii Ansamblului Artistic Profesionist “Ciprian Porumbescu”. Înregistrarea era destul de recentă, după fizionomiile câtorva artişti instrumentişti şi a dirijorului, artişti care, prin măiestria interpretării lor, îmi produc de fiecare dată o încărcare sufletească tonifiantă.
“Îi urmăresc” de ani buni; pot spune că de o viaţă de om. Voi da timpul înapoi cu peste 50 de ani, undeva prin anii 1966 – 1968, când, copil fiind, spre adolescenţă, după vreo 3 ani de exerciţiu pe clapele albe şi negre ale unui mic acordeon de 32 de başi, marca Timiş (evident, “Made în România”), am început a cânta „binişor” orice auzea urechea. Erau anii de început ai înregistrărilor cu binecunoscutul studio “Electrecord”. Plăcile mari şi mai mici, din vinilin cu bandă magnetică (în funcţie de turaţie), se învârteau “mânate” de circuitele unui aparat rusesc “Sakta” şi umpleau camera casei părinteşti cu vocile şi acordurile unor îndrăgite piese din folclorul românesc.
Printre plăcile cumpărate, una îmi era la suflet. Parcă o văd şi acum (iar dacă nu ar fi fost inundaţiile din 2010, sigur mai dăinuia printre noianul de plăci pe care le păstrez ca pe o mică comoară sufletească din acele vremuri). Scria mare pe ea: „Orchestra Viorel Leancă”. Omul ăsta m-a fascinat întotdeauna pentru multele sale calităţi: în primul rând darul, harul de la Dumnezeu cu care s-a născut şi pe care l-a şlefuit până la perfecţiune, printr-un mare volum de muncă, dar o muncă nu ca o corvoadă, ci ca plăcerea sublimă a desăvârşirii talentului cu care a fost înzestrat. A orchestrat zeci, sute de piese din folclorul nostru, dându-le valenţe noi, greu de atins.
A adus în faţa publicului iubitor şi simţitor de folclor noi piese, “construind” pe linia lor melodică adevărate bijuterii muzicale – atât piese vocale, cât mai ales orchestrale, cărora le-a dat vioiciune, splendoare acustică, intrerpretare magistrală prin membrii ansamblului.
Aflat la pupitrul dirijoral al ansamblului de peste 50 de ani (chiar dacă, temporar, ca dirijor secund), nu a dezamăgit niciodată spectatorul. De bună seamă că i-au trebuit dirijorului Viorel Leancă sute, mii de ore de repetiţii în toţi aceşti ani, pentru ca ansamblul să atingă performanţa actuală.
Dirijorul “miracol” impresionează în toate şi astăzi, la o vârstă apreciabilă, pe care însă n-o afişează. Ţinuta impecabilă, măiestria şi prestanţa dirijorală, cu un calm asemenea valurilor mării liniştite, cu gesturi zgârcite, dar pline de înţeles pentru artiştii interpreţi, aparenta bonomie pe chipul frumos uitat parcă de timpul care sapă în fiecare dintre noi, dau actului artistic al dirijării valenţe nebănuite, mereu redescoperite de ascultătorul fidel şi pasionat. Consecvenţa, intransigenţa, hotărârea, cunoaşterea mereu perfecţionată completează profilul omului şi dirijorului Viorel Leancă. Să rămâi la acelaşi pupitru dirijoral aproape (sau peste?) 50 de ani dovedeşte dragoste inepuizabilă pentru folclorul neamului în care te-ai născut, tenacitate ieşită din comun, rigurozitate şi meticulozitate duse la cele mai înalte cote ale actului artistic.
Desigur, calităţile, meritele şi personalitatea lui Viorel Leancă pot fi, fără îndoială, subiectul unei cărţi destul de voluminoase, căci nu ar fi prea lesne a străbate cei 50 de ani de activitate a artistului, puşi în slujba folclorului românesc, în speţă al celui bucovinean.
Acum, în aceste câteva rânduri, ne vom limita la ştiinţa maestului de a-şi alege oamenii – artiştii instrumentişti – spuma interpreţilor din Bucovina, împreună cu care Ansamblul Artistic Profesionist “Ciprian Porumbescu” a atins culmi ce pot fi comparate, fără teamă de a greşi, cu alte ansambluri profesioniste de prestigiu, din ţară sau din străinătate.
Iată numele câtorva din “garda veche” care au evoluat şi i-am recunoscut în spectacolul amintit: Costel Burcea – magicianul ţambalului, Decebal Chitic – un maestru al acordeonului, Leonard Zamă – un virtuoz al instrumentelor de suflat tradiţionale (fluier, tilincă, clarinet, cimpoi, ocarină…), naistul Costel, omul cu cele “mai fugărite buze”. (Pe ceilalţi instrumentişti, fiind tineri, nu-i mai cunosc…)
Dacă fără poezie viaţa nu se poate, ea însăşi fiind o poezie, uneori frumoasă, alteori dureroasă, tot aşa, fără de muzică – în mod deosebit muzica neamului din care te tragi – folclorul, existenţa ar fi mai săracă, mai sumbră şi mai fără de speranţă.
Aşadar, să-i iubim, să-i apreciem pe purtătorii şi interpreţii nestematelor noastre folclorice, cugetând că activitatea lor artistică nu este una ca oricare alta, deci nu poate fi practicată de oricine, ci numai de cei născuţi (nu făcuţi!) cu harul muzicii, dezvoltat în urma unor studii şi exerciţii de ani şi ani de zile, cu dragoste, cu pasiune şi multă dăruire de sine.
După peste 50 de ani de activitate artistică ca dirijor, “copilul teribil” al Ansamblului (cum era numit prin anii 1970) este astăzi, cu certitudine, dirijorul „mira-col” Viorel Leancă, sub a cărui baghetă şi-au înscris numele cu litere de aur în muzica populară românească Sofia Vicoveanca, Irina Loghin, Mioara Velicu, Daniela Condurache, Laura Lavric, Alexandru Havriliuc, Leonard Zamă ş.a.
CONSTANTIN HLUŞNEAC,
(inginer şi puţin muzicant!)
Comentarii