Timp de două zile, soarta oraşului a fost subiect de dispută între membrii comisiei româno-sovietice de la Odesa şi militarii celor două ţări, aflaţi de o parte şi de cealaltă a Liniei Molotov, cum numeau sovieticii noua graniţă româno-sovietică. La Odesa, delegaţii celor două ţări nu se înţelegeau cu privire la traseul noii frontiere. Sovieticii propuneau drept traseu Linia Brusilov (linia Frontului austro-ungaro-rus din vara anului 1916 – izvoarele râului Siret-Rogojeşti), prevăzută în acordurile semnate de România cu Antanta în vara anului 1916. O altă variantă a fost Linia Onciul – Popowicz din noiembrie 1918, susţinută de un membru de etnie ucraineană din delegaţia sovietică. Pentru a lămuri situaţia, şeful delegaţiei sovietice i-a telefonat lui Molotov, care, evident, i s-a adresat lui Stalin.
Se povesteşte că Stalin, întrebat de Molotov despre traseul noii graniţe din Bucovina, ar fi spus: „Tovarişci Molotov, davai karandaş!”. Apoi a luat creionul de la Molotov şi a tras o linie pe harta Bucovinei întinsă pe birou de acesta. După ce a tras linia i-a înapoiat creionul lui Molotov, spunând: „Vot eta graniţa tovarişci Molotov”. Povestea cu „karandaşul” lui Stalin este o legendă ca multe altele, care avea scopul de a arunca vina raptului sovietic pe umerii lui Stalin, dar linia trasată aleatoriu de dictator, supranumită Linia Molotov, cu mici retuşuri, a rămas graniţa din Bucovina dintre cele două state. Las cititorilor posibilitatea de a alege care dintre cele patru relatări este conformă cu realitatea, dar ştiu de la mama că pe data de 30 iunie în Siret nu era picior de militar român. Abia în ziua următoare, în oraş au sosit militarii din Corpul 3 Pază, cum se numea acum Batalionul 3 Grăniceri, iar acesta nu avea în dotare tunuri antitanc, despre care vorbeşte Aurelian V. Chirilă. Nici mama mea, nici protos. Gheorghe Bodnaru şi nici Rudolf Schaude nu au văzut tunuri în Piaţa Unirii pe data de 30 iunie 1940.
Pe data de 1 iulie, comandantul sovietic a cerut Corpului 3 Grăniceri Pază, condus de colonelul Olimpiu Stavrat, să predea fără luptă oraşul. Cererea sovietică a fost respinsă, iar militarii români au luat poziţie de luptă în oraş. Profitând de faptul că militarii români nu aveau voie să deschidă focul, sovieticii au ocupat, în noaptea de 1 spre 2 iulie, gara, cartierul Tătarcina şi suburbia Văşcăuţi. În după-amiaza zilei de 2 iulie a sosit ordinul Marelui Stat Major Corp 10 Armată: „În caz de atac sovietic, se primeşte lupta şi se rezistă pe poziţii”. Ordinul i-a dezlegat pe militarii români de blestemul consemnului regal de a nu riposta şi le-a dat posibilitatea să răspundă la agresiunile militarilor sovietici. Colonelul Olimpiu Stavrat le-a cerut sovieticilor să se retragă din oraş dincolo de râul Siret, care a rămas limita de demarcaţie între cele două state, în sectorul Văşcăuţi – Siret – Rogojeşti. După ce au devastat gara şi au jefuit casele din Tătarcina şi Văşcăuţi, sovieticii s-au retras pe malul stâng al râului Siret. Seara a sosit vestea că „gara şi oraşul rămân la noi”. Adică la români!
Noua graniţă româno-sovietică în sectorul Văşcăuţi – Siret – Rogojeşti a rămas pe malul stâng al râului Siret până pe data de 22 iunie 1941. Dincolo de graniţă au rămas câmpurile Beţic şi Dubova, Puţul de Apă şi Uzina de Apă. În acest mod, Siretul a devenit un oraş care avea gară, dar în care nu sosea niciun tren.
Pe data de 3 iulie, s-au întors din bejenie autorităţile, care şi-au reluat activitatea. Oraşul a rămas fără tren, alimentare cu apă şi o parte din terenurile agricole. Tatăl meu avea pe Beţic 40 de ari semănaţi cu porumb, pe care nu l-a mai cules niciodată. Cea mai mare parte a refugiaţilor au plecat în sudul provinciei, iar populaţia s-a liniştit. Dincolo de Linia Molotov au rămas 14 din cele 28 de comune componente ale Plasei Siret, respectiv jumătate din teritoriul plasei şi aproape jumătate din populaţia ei.
Zilnic, din nordul provinciei soseau refugiaţi care povesteau despre atrocităţile comise de sovietici. Timp de câteva luni, în sectorul Siret, peste noua graniţă, au trecut zeci de oameni în partea liberă a Bucovinei, iar Siretul a devenit un centru al contrabandei de oameni şi bunuri, contrabandă tolerată din raţiuni umanitare de autorităţile româneşti şi reprimată cu duritate de sovietici. După 22 de ani, Siretul a devenit din nou un oraş de graniţă; siretenii numeau noua graniţă „Graniţa blestemată”. Pentru a linişti opinia publică, sovieticii au justificat raptul teritorial făcut pe seama provinciei ca un fel de compensaţie pentru stăpânirea Basarabiei de către România şi au promis că vor restitui nordul provinciei după 20 de ani.
La începutul anului 1964, conducerea PMR a avut curajul să amintească sovieticilor despre promisiunile făcute în anul 1940 şi 1947 cu privire la nordul Bucovinei. Cum era de aşteptat, sovieticii nici nu voiau să audă de cererea comuniştilor români. Rezultatul acestui demers a fost aşa-zisa Declaraţie din Aprilie 1964, iar la începutul anului următor, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost trimis de sovietici în Paradisul Roşu. În locul lui, Kremlinul l-a numit pe Nicolae Ceauşescu, care, pe data de 11 septembrie 1965, a depus la Moscova omagiul în faţa Ţarului Roşu (jurământul de vasal al Uniunii Sovietice), iar prin semnarea Actului Final al Conferinţei de la Helsinki, la 1 august 1975, a fost înmormântată orice speranţă de a vedea provincia reunificată. Mai mult, chemat în Uniunea Sovietică de către Leonid Brejnev, Nicolae Ceauşescu a semnat, la 3 august 1976, actul prin care RSR recunoştea graniţa româno-sovietică stabilită prin Tratatul de la Paris din 1947, în lumina Actului Final al Conferinţei de la Helsinki.
Destrămarea URSS şi denunţarea Pactului Ribbentrop-Molotov au trezit noi speranţe pentru bucovineni, dar conducerea ţării a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a rata acest moment prielnic, iar Ucraina s-a înfruptat copios din moştenirea sovietică şi a devenit stăpâna teritoriilor răpite de sovietici din trupul României Mari în anul 1940. Opinia publică românească a fost amăgită prin organizarea de schimburi culturale, poduri de flori, înfrăţiri între oraşe etc. şi chiar un război local de operetă, dar strigătele românilor de dincolo de hotare nu au fost auzite de conducerea de la Bucureşti, care nu voia reîntregirea ţării şi pacea.
Semnarea Tratatului Privind Relaţiile de Bună Vecinătate şi Cooperare Româno-Ucrainean la Neptun, pe data de 2 iunie 1997, de către Emil Constantinescu şi Leonid Kucima, a însemnat practic renunţarea la teritoriile răpite de sovietici, iar provincia a rămas pe mai departe mutilată.
Pe baza HG nr.64/1993, privind heraldica districtuală şi municipală din România, s-a trecut la elaborarea stemelor oraşelor şi comunelor din judeţul Suceava. Noua stemă a oraşului Siret este creaţia regretatei arhitect Ioana Nistor şi a fost aprobată de Consiliul local Siret în anul 1996.
Această stemă este o sinteză fericită a istoriei de peste şase secole a oraşului Siret şi cuprinde trei elemente definitorii: un câmp de culoare albastră cu chipul Sf. Ioan Botezătorul, patronul oraşului, o coroană murală cu trei turnuri, semn că Siretul este un oraş vechi şi că pe vremuri era cetate şi prima capitală a Moldovei medievale, şi trei lacrimi de argint, semn că oraşul a avut de suferit de pe urma odiosului pact Ribbentrop – Molotov şi că se află în imediata apropiere a Liniei Molotov sau „Graniţa blestemată”.
La opt decenii de la aceste evenimente, doar cele trei lacrimi de argint mai amintesc de raptul sovietic, care a mutilat teritoriul provinciei… Dar vorba lui Publilius Syrus: „Solet hora, quod multi ani abstulerint, reddere…” (Adesea un ceas ne restituie ceea ce ani îndelungaţi ne-au luat…). Avem experienţa stăpânirii habsburgice în Bucovina (1774 -1918) şi a celei ruseşti în Basarabia (1812 – 1918).
Trei lacrimi de argint pe stema oraşului Siret…
Prof. FRANZ PIESZCZOCH
Comentarii