Acum 114 ani, Regatul României a fost cuprins de cea mai mare răscoală ţărănească din Europa, la începutul veacului XX.
Paradoxal, fenomenul ridicării la luptă a ţărănimii române se produce în condiţiile în care toţi istoricii şi călătorii străini considerau că apatia reprezintă fondul caracterului ţăranului român, iar resemnarea a ucis energia acestor truditori.
Prima încercare de rezolvare a problemei agrare în ţara noastră a fost a guvernului Mihail Kogălniceanu, dar nu pe cale parlamentară, ci printr-un decret promulgat de Al.I. Cuza, după lovitura de stat din 2 mai 1864.
Ţăranii au fost împroprietăriţi, în funcţie de numărul de vite, cu pământ puţin, pentru care trebuia să plătească despăgubiri timp de 15 ani.
Legii agrare, dată de Al. I. Cuza în 1864, îi urma, în 1866, după căderea sa, “Legea învoielilor agricole”, care îi punea faţă în faţă pe boier şi pe ţăran. Această lege total defavorabilă ţărănimii nu fixa nicio limită obligaţiilor de muncă impuse de proprietari şi încă şi mai mult de arendaşii acestora (armeni, evrei, greci) ţăranilor în schimbul arendării pământurilor.
Această stare de fapt declanşase mişcări ţărăneşti în primăvara lui 1888, mai întâi în Muntenia, apoi în Moldova şi chiar un atentat împotriva regelui în aprilie.
Totul a fost reprimat de armată cu asprimea specifică epocii, iar liniştea s-a aşternut la sate: clasa politică n-a dat prea mare atenţie evenimentelor şi s-a întors la petrecerile ei, la combinaţiile ei politice şi industriale, la îmbogăţirea ei rapidă, la care ţărănimea nu putea nicidecum să ia parte din cauza stării ei de înapoiere şi îndatorării ei structurale.
Acum “ţăranul trudea să hrănească lenea boierului”, cum afirmase Nicolae Bălcescu.
Încă din 1905 problema îndatorării ţăranului român devenise acută, fiind coroborată cu problema pământului însuşi, ţăranii neavând decât câteva hectare, neîndestulătoare pentru a hrăni o familie.
Această situaţie a şi declanşat răscoala pornită de la o dispută fără mare însemnătate. Unii i-au căutat punctul de plecare în mişcarea lui Spiru Haret, alţii în mişcarea lui Nicolae Iorga. Ea a pornit cu siguranţă din mizeria ţăranului, dar s-a adăpat din amândouă aceste izvoare.
La 21 februarie 1907 a avut loc în Moldova, în apropiere de Botoşani, în satul cu nume predestinat, Flămânzi, un incident care a degenerat, mai întâi, într-un atac împotriva unor arendaşi evrei. Ţăranii începuseră prin a-i stâlci în bătăi pe stăpânii lor şi a le pune foc la casă…
Din Flămânzi răscoala s-a întins în tot Regatul României. Ţăranii răsculaţi s-au apropiat ameninţători de barierele oraşelor Botoşani, Iaşi, Bacău, Bucureşti, Craiova etc.
În faţa acestei situaţii, regele Carol I i-a adus la putere pe liberali, în frunte cu Dimitrie Sturza, acum pur şi simplu senil. La Ministerul de Război (sic) a fost numit generalul Averescu. Acesta, pentru a face faţă situaţiei, a dat ordin să se tragă cu tunurile împotriva satelor răsculate.
Acestor persecuţii ţăranii le răspundeau cu incendieri, devastări, violuri, pogromuri, devastarea domeniilor familiilor Brâncoveanu, Bibescu, Ştirbei, Florescu etc., care pur şi simplu au fost pustiite. La începutul lui aprilie a fost decretată legea marţială şi 120.000 de soldaţi intrară în acţiune.
Întreaga ţară fu împărţită în sectoare, ţăranii au fost încercuiţi de forţe militare dotate cu artilerie trasă de cai şi au fost reprimaţi peste tot unde refuzau să depună armele.
În judeţul Vlaşca, în apropiere de Bucureşti, trei sate au fost bombardate şi distruse, fiind ucişi şi câţiva ofiţeri; în apropiere de Craiova avu loc o bătălie în toată regula; de o parte soldaţi înarmaţi cu puşti şi cu tunuri, de cealaltă parte 10.000 de ţărani înarmaţi cu coase, sape, bâte şi uneori cu puşti de vânătoare, care n-aveau nicio şansă să scape.
La 15 aprilie 1907 răscoala a fost înăbuşită şi liniştea a fost restabilită într-un regat înapoiat din punct de vedere economic, dominat de o boierime nesăţioasă şi hulpavă, căreia i s-au alăturat arendaşii străini, dornici de a obţine profituri uriaşe de pe urma celor mai exploataţi ţărani ai Europei.
Ţărănimea acelei perioade era măcinată de toate bolile pământului, locuind în bordeie şi semibordeie alături de animale, lipsită de cea mai elementară asistenţă medicală, cu una dintre cele mai ridicate rate ale mortalităţii infantile, cu cele mai slabe resurse de subzistenţă. Acestora li se adăuga analfabetismul cronic ce apăsa asupra satului românesc şi care împiedica progresul.
În aceste condiţii, ţăranii s-au răsculat în 1907, preferând să moară decât să mai suporte condiţiile inumane impuse de stăpânii acelor vremuri.
Redactând acest articol în memoria ţăranilor români ucişi cu brutalitate şi sălbăticie în 1907 nu pot să nu pomenesc ce scriau istoricii francezi P. Desfeulles şi J. Lassaigne în lucrarea “Les Francais et la Roumanie”, apărută la Bucureşti, în 1937:
“Ţăranii valahi nu se tem de moarte şi se lasă în voia ei cu încredere… Mortul este fericit, el scapă de toate asupririle, de impozite, de corvoadă, şi se odihneşte cu adevărat. La ce bun să-i tulburi pacea pe care ţi-o doreşti şi ţie? În jurul lui cresc, încolăcindu-şi ramurile, salcâmii, merii şi perii, ale căror roade şi le împart păsările cerului şi veveriţele hoinare, mai fericite decât a fost vreodată răposatul. Buruienile pe care le seamănă vântul şi care înfloresc pe pieptul lui nu-l apasă. El aparţine cu totul pământului care îi plăteşte cu flori, mereu reînoite, greaua sa trudă din timpul vieţii”.
“Belle époque” se terminase.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii