Fire deschisă, sociabilă şi cu un anume simţ al umorului, Ştefan s-a decis a revela, din plăcere, câte ceva despre amicul său Ghiţă. Deşi se cunosc de-o viaţă, o anume afinitate i-a legat în ultima vreme, pensionarea fiind acum liantul dintre ei. Vecini la parterul scării blocului, pun la cale mici escapade cu final vesel.
Ghiţă are o familie onorabilă. Omenos şi receptiv, elastic în gândire, însumează multe calităţi. Doar un singur impediment. Lasă impresia că nu prea poate ieşi din cuvântul consoartei. Asta pare a fi aşa, numai de formă, el este un tip pragmatic, nu renunţă uşor când îşi pune ceva în gând.
– Ghiţă! Ghiţă! Ei, nu auzi? Cu tine vorbesc. Unde te uiţi? Te-ai bolunzit cu totul? Unde vrei să pleci? Îţi arde cumva gâtul? Ai udat florile aşa cum ţi-am spus? Aştepţi să fii împins de la spate. Când e vorba de făcut ceva pe lângă casă devii alergic. Las’ că te scap eu şi de această boală, se auzi vocea hotărâtă a soţiei, desăvârşită gospodină. În apartament şi în grădinuţă e ca în farmacie. Deretică peste tot. Buruienile nici nu mai scot capul, nu au curaj, doar atunci când e plecată de acasă pentru mai multe zile. Ca mamă, soacră şi bunică este ireproşabilă. Doreşte ca totul să fie perfect, iar Ghiţă să reacţioneze doar aşa cum apasă ea pe „butoane”. Noroc că se mai defectează câte unul din când în când, altfel sar scântei ca la polizor.
– Florile le voi uda când vin, îi răspunse Ghiţă hotărât, fulgerând-o cu o privire piezişă. Nu te mai oţărî atâta la mine! Nu pot să stau şi eu câteva clipe liniştit. Ai vrea să umblu ca sita la cumătra, nu-i aşa? Acum e prea cald. Se bleştesc. Uite ce frumoase sunt!
– Vezi să nu te bleşteşti tu înaintea lor, i-o retezase soţia puţin inflamată. Faci ce faci şi vii acasă ca un ghiocel şi mai cauţi şi harţă pe deasupra. Tu ştii una şi bună: să rupi cu gura şi apoi să pleci la plimbare, parcă te-ai sufoca în casă!
– Dar ce e rău în asta?, sări ca ars Ghiţă. Nu am voie nici să vorbesc? De ce mi-a dat Dumnezeu gură? Te temi cumva să nu te depăşesc? Încă nu s-a născut cine să te întreacă. Soţia îl privea cu ochii numai flacără, găsindu-i imediat de lucru.
– Ghiţă, vezi că nu ai pus bine coala de hârtie pe raftul de sus din cămară, nu-i egală marginea din dreapta cu cea dedesubt! Ai cumva orbul găinilor? La ce te gândeşti? La ziua de ieri sau la cea de alaltăieri? Ce fel de mână ai? Dă-te jos de pe scaun să o aranjez eu. Dacă era de pus sticla cu holercă, ai fi tremurat de emoţie ca piftia! La aşa ceva te pricepi repede, le-ai aşeza la milimetru, după înălţime şi valoarea firmei. Hai, recunoaşte, nu te sfii! Ghiţă zâmbi şi oftase uşor, din priviri i-a dat dreptate.
– Ghiţă, cine te-a sunat iar? Toată ziua păzeşti telefonul, parcă ai fi cununat cu el. Sari ca urzicat când sună, ceva nu e în regulă.
– Mama, săraca!, se auzi glasul înduioşat al lui Ghiţă. Eşti mulţumită? I-am promis marţi că mă duc la ea. Vii şi tu? Ştii cât de mult ţine la tine!
– Ghiţă, ai uitat iar să duci la buncăr punga de pe hol, ţi-am mai spus de vreo două ori. Ce aştepţi? Schimbă-ţi cămaşa. Să nu ieşi cu hainele astea pe stradă. Piaptănă-te, ciufulitule! De ce nu te-ai bărbierit? Iar ai intrat încălţat în bucătărie, Doamne, Doamne…
– Ia o pauză să nu te îneci de atâta vorbă, moară stricată ce eşti!
– Ghiţă, mâine dimineaţă să tunzi gărduţul, nu-ţi fă alte planuri, că tot nu reuşeşti. Ai auzit? Uită-te cu arată. Îţi place? Aoleu, a intrat în grădinuţă o javră de-a lui Augustin. Adună toate potăile în faţa blocului şi le dă mâncare. La şase dimineaţa le serveşte micul dejun. Dau eu iar cu crucea şi peste el, nicio grijă! Să le ducă dracului la el la etajul IV.
Ghiţă nu a scos o vorbă, aştepta să termine, se amuza de atitudinea ei.
– De când ţi-am spus să astupi gaura din colţul gărduţului? Degeaba şi pace! Pe-o ureche îţi intră şi pe cealaltă îţi iese. De ce nu se întâmplă aşa şi cu păhăruţul? Îl ţii strâns şi drept între degete, parcă-i pus la cumpănă! Observ că te gâdilă la urechi acest cuvânt. Cum auzi de el, cum devii alt om, Ghiţă! Te înviorezi pe loc, însetatule ce eşti! Nu cumva vrei s-o iei iar lerla? Degeaba mă strofoc atâta, nu vrei să înţelegi, acuşi schimb foaia! Hai, hai, nu te întrece cu şaga! Ce te uiţi aşa, crezi că mă sperii? Zi şi tu ceva, mutule!
Ghiţă încerca să zâmbească amar. Tuşea apăsat pregătindu-şi replica.
– Vreau să ştiu ce nu îţi mai convine acum? Spune! Iaca am să plec, ce, nu am dreptul? Ei, drăcia naibii! Nu mă mai tâhâi atâta la cap, mai ia o pauză. Nu se aude decât Ghiţă, Ghiţă, Ghiţă!
Furioasă, soţia trecu la măsuri concrete, cu nervii întinşi la maxim, a apăsat pe un „buton”.
– Treci în casă, cât te văd! Ai auzit! Să nu-ţi mai spun o dată! De-o bucată de vreme ţi-ai cam luat-o în cap. Tare mă tem că te manevrează cineva. Aşa-i? Uită-te-n ochii mei, Ghiţă! Iar taci? N-ai curaj? Ce-i cu tine, omule?
– Ce să fie, frumoaso? Pandemia şi pensionarea sunt de vină. Oleacă mai mult şi tu! Cred că mă voi întoarce la muncă să nu te mai aud hodorogind atâta. Ce bine a spus ministrul Muncii, doamna Ţurcana, că pensionarii nemulţumiţi de banii ce îi primesc lunar pe cupoanele de pensii se pot întoarce în câmpul muncii pentru a câştiga mai mult. Ce idee interesantă slobozită de „cel mai bun” ministru al Muncii de până acum. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că bani de motroşit aiurea are, slavă Domnului! Mulţi pensionari, unii deplasându-se cu ajutorul cârjelor, s-au bucurat grozav, rotindu-le de mai multe ori pe deasupra capetelor. N-ai vrea să revii şi tu? Ne-am vedea numai seara. Ce romantic ar fi!…
Soţia făcea feţe-feţe şi îi venea să râdă de atitudinea lui hotărâtă.
– Ghiţă, Ghiţă, n-auzi? Las-o în pace pe doamna Ţurcana cu aberaţiile ei şi şnel, şnel (e jumătate nemţoaică) până la un aprozar şi cumpără câteva rădăcini de hrean. Vreau să gătesc pui cu smântână şi hrean.
– N-ai obosit, meliţă ce eşti? Îţi umblă gura precum clopotul cel mic de la Catedrală. Se obişnuise, de când pandemia şi pensionarea, să fie bătut la cap, pe drept, pe nedrept, o fi luat de bună şi zicala că „Femeia te încântă o lună şi apoi te descântă toată viaţa”. Mai ştii?
Cu banii în mână i-a frecat puţin de barbă şi, împreună cu amicul Ştefan, s-au făcut nevăzuţi. Setea le dădea târcoale. Au intrat în berăria de la colţul străzii savurând câte două halbe de bere rece, cheltuind banii. Ideea salvatoare s-a ivit pe loc. Au intrat într-o grădină părăsită din apropiere. Bălăriile, cât gardul! Au găsit blestemata plantă, dar cum să o scoţi? Au dat peste un obiect de fier ruginit şi au trecut la treabă. Pământul tare, greu se lăsa dat la o parte. Au pus în funcţiune şi degetele. La un moment dat au început să sufle în ele ca şi cum s-ar fi opărit. Au lăsat în urmă câteva tunele şi dorinţa soţiei se împlinise.
– Ghiţă, Ghiţă?
– Da. Te aud. Ce îţi mai pofteşte sufleţelul pe căldura asta? Cred că sunt 38 grade Celsius. Să nu scoţi afară pe zăpuşeala asta nici un câine, nici măcar unu din cei cincisprezece de la apartamentul 8, etaj I. Aşa-i la noi. Nu ai mulţi câini, nu eşti gospodar!
– Mă întrebi ce vreau? Văd că le ai cu gradele, Ghiţă! Tot aşa le aproximezi şi la băutură? Uite ce! Te duci la Simona la grădină şi uzi răsadurile plantate ieri, hrăneşti iepurii şi să aduci câteva fire de mărar şi pătrunjel, două, trei frunze de ţelină, trei cepe, o căciulie de usturoi, patru roşii mari şi doi ardei. Ghiţă, spune-mi, ca să nu uit, de ce sunt acolo atâtea doze goale de bere? Faci cumva colecţie? Să vii degrabă! Trebuie să tragem o fugă şi până la Kaufland.
– Ajunge, ajunge, gură spartă, îi spuse el, în timp ce încerca să repete: mărar, pătrunjel… trei cepe… doi ardei…
– Ghiţă, Ghiţă, Ghiţă! Mă auzi? Mai pleci azi la Gura Humorului?
Bietul de el n-a mai scos o vorbă. Nici n-avea cum. Dacă ea nu-i rosteşte numele de 50-60 de ori pe zi, spunea Ştefan, nu se simte bine.
– Ghiţă, era să uit, că nu mă laşi să spun tot ce vreau. La întoarcere intră pe la Alimentara mare şi ia o pâine intermediară. Ai grijă să fie bine rumenită. Ai înţeles?
Dând afirmativ din cap a pornit spre grădina fiicei. La întoarcere, încărcat precum capra pentru iezi, soţia l-a şi luat la întrebări.
– N-ai călcat cumva răsadurile? Ai legat bine pe araci tufele de roşii căzute? Ai vorbit cu vecina Dorţa? Te-a servit cu cafea? Poarta ai încuiat-o de două ori? La câine ai pus apă suficientă? A răspuns gesticulând, altfel nu avea cum. A mâncat ceva şi apoi s-a retras pentru câteva momente de odihnă.
După-amiază, împreună cu Ştefan, au plecat la Gura Humorului. Ieşind din casă, făcu o cruce mare, cum îi este obiceiul, şi apoi s-a urcat în maşină, învârtind cheia în contact. De la fereastra bucătăriei se auzi vocea soţiei.
– Ghiţă, Ghiţă! Să treci şi pe la maică-mea şi spune-i că abia joi o voi vizita. Ghiţă, ai grijă cum conduci! Nu mai ambala motorul, ţine bine volanul, mai lasă acceleraţia în pace, să fii atent, auzi?
Pandemia, pensionarea, soţia, toate pe capul bietului om. Îi spuse lui Ştefan că intenţionează să se întoarcă la muncă, să-i facă pe plac doamnei ministru care spunea că munca îl înnobilează pe om, îl întăreşte, chiar dacă uneori se mai întâmplă, a spus doamna Ţurcana, ca „omul să se culce seara sănătos şi, Doamne fereşte, să se trezească dimineaţa mort”. Să ştii, Ştefane, glăsui Ghiţă, nu mă laud, dar cred că mai bună de ministru al Muncii ar fi fost soţia mea. Măcar nu debitează inepţii ca Ţurcana.
Rămasă încă la fereastră, cu gândul dus departe, neavând cu cine să mai vorbească, soţia începu să fredoneze: „Ghiţă, Ghiţă, măi Gheorghiţă/Ştiu că-ţi place a mea guriţă/Că guriţă ca a mea/Cine oare-o mai avea?”.
EMIL SIMION
Comentarii