Dacă pentru Lucian Blaga fiecare carte este „o boală învinsă”, pentru Ioan Mugurel Sasu cartea este viaţa însăşi, învinsă de cuvântul răstălmăcit de baierele sufletului care îşi dezleagă năzuinţele cu tăişul imaginaţiei, dezlegând „nodul gordian” al trăirilor atât de bine ascunse de orgoliul scrisului. E un apogeu al mândriei de a descoperi sensul ultim al existenţei în firimiturile zilelor care-şi construiesc, aproape profetic, un refugiu al amintirilor.
Un elogiu al regăsirilor livreşti
„Lumina toamnelor târzii” este o călătorie imaginară a sufletului care şi-a reclădit temelia existenţei pe fiecare vers descătuşat de trăiri, vise, speranţe, temeri, îndeletniciri. Volumul este un elogiu al regăsirilor livreşti, în temeiul îmblânzirii vârstei cu pana tăinuirilor ancestrale care, odată dezvăluite, se convertesc la un destin al luminii care leagă vremelnicii.
Prima parte, intitulată, cu modestia sculptorului în cuvinte, „Versuri”, propune o radiografie a sentimentelor pătrunse de misterul dorului împlinit: „Speranţă de toamnă”, „Te aştept”, „Nu ştii”, „Dor”, „Doritul zâmbet”, „Blestem”, „Te-am visat”, „Strada nopţii”, „Nemilos de târziu”, „Dedublare”, „Seara”, „Trenul”…
Ce-a de-a doua parte, „Folclor de bodegă”, diagnostichează starea de fapt a prezentului, o realitate trăită şi răstălmăcită la un pahar de vorbe, într-o tavernă a cotidianului în care se spune zilnic povestea vieţii şi a adevărului dezvăluit de dezlegarea gândurilor: „Bachus toarnă în pahare / Vinuri, ţuică, shlibowitz / Dar Neptun e şmecher mare / Transformând totul în şpriţ.” („Mitologică”); „N-are în trecut păcate / Nu vorbeşte pe la spate, / Este foarte serioasă/ Doar că are-n mână coasă” („Perfecţiune feminină”).
„Tentative nipone” ne dăruiesc un suflet în fărâme care încearcă reclădirea propriului univers din carcera cuvintelor adăpostite în ispita formelor exotice: „baltă cu lună – / amintire cu umăr/ în palmă nimic”; „amintirile – / pe mâna tremurândă / sărutul tardiv”; „nopţi negre şi lungi – / lumina sufletului/ mereu veghează”; „fericire azi – / adevărul de mâine / destramă visul”; „noapte prea lungă – / dorul face pârtie / prin beznă şi frig”; „jertfă de suflet – / printre cele cu bănuţ/ «oul dogmatic»”.
Versuri ivite din cadenţa tăinuită a inimii
„Versurile” lui Ioan Mugurel Sasu se nasc din cadenţa tăinuită a inimii care-şi caută adăpost în deschiderea fiecărui cuvânt, dezlegând aşteptări: „Te aştept în vise, / Te-aştept până-n zori, / Te-aştept cu speranţa / Că n-o să mă mai dori” („Te-aştept”). Destrămarea lăuntrică estompează măreţia peisajului care devine un laitmotiv al neîmplinirii, refuzând întruparea în frumuseţe: „O lună palidă şi rece / Prin geam mă ceartă şi e rea, / Ştiu că-i târziu, că totul trece, / Dar noaptea-i lungă şi e grea.” („Te rog”). Uneori, cuvântul îşi leapădă transcendenţa şi se ascunde în masca profanului, chiar dacă autorul pleacă în căutarea cuvântului pierdut: „Să nu ne-ascundem după mari cuvinte / Găsite-n pagini reci de dicţionar, / Iubirea e ceva fierbinte / Şi nu suportă vorbe în zadar” („Vorbe”). Prins în chingile unui timp îndărătnic, sufletul e cernit de îngrădiri vremuite, răstignindu-şi trăirea între „veşnicia neagră” şi „clipa neagră”: „De azi până mâine/ O veşnicie neagră / Tace / Cum tace depărtarea…”; „Acoperită de frunziş / O cruce mare şi cernită / Îşi lasă piatra pipăită / Şi îmi arată pe furiş / O inscripţie dăltuită, / Cu două nume diferite, / De flori şi frunze-acoperite,/ Gândită-n clipa de pe urmă: / «Iubito, aici suntem alături, / Ba poate chiar şi împreună»”.
Cunoaşterea lumii prin vers şi a versului prin lume
Cunoaşterea lumii prin vers şi, invers, a versului prin lume presupune o seducţie lirică a celuilalt, dezmărginindu-i sufletul şi oferindu-i libertatea unui poem: „Puteam să fiu un vector liric, / Prin mine seve dulci să urce spre lumină / Şi din întunecat teluric / Metafora la muze să revină” („Euterpe”). Dăinuirea întru cuvânt vindecă nefericirea prezentului, exorcizând lumini şi umbre profane, prinse în mrejele despărţirii. Uneori, pe principiul „cui pe cui se scoate”, colţii cotidianului sunt îmblânziţi de invectivă, dar e un oximoron existenţial care îmblânzeşte neliniştile: „Din cer să cadă aprigă pedeapsă / Prin norii negri treacă plumb topit, / Găsească-i veşnic stresul pe acasă/ Uitare să le-aducă ce-au iubit… / Le intre-n casă vipera cu corn/ Şi-nţepe-i când îi cercetează amorul, / Tristeţe să le aducă dorul,/ Doar vise horror ei să aibă-n somn” („Blestem”). Ieşirea la liman din hăţişul versului este posibilă prin întrebarea renăscută din propria-i căutare care deschide porţile sufletului, tocmai pentru a le fereca în jinduire: „După nori ascunsă-i luna / Nu o cat şi nu mă cată / De ce voi fi vrut întruna / Să găsesc în luciu-i pată?… / De ce trag în ceaţă brazda / Că eu ştiu că nu-i fertilă?… / Iar în vremea care vine / Unde să m-ascund de mine?”.
Cu destrămarea durerilor în suflet, dar renăscut din „lumina toamnelor târzii”, Ioan Mugurel Sasu îşi înveşmântează destinul cu propriul vers din care îşi reclădeşte prezentul, ca rod al trecutului şi al viitorului, dar şi ca eşafod imaginar al trăirilor: „Când zborul se curmă şi pana revine / Cu mâna firavă în pumn monstruos, / Privirea găseşte sub stânca umilă, / Cu cuiul în suflet bătut fără milă, / Bătrânul fierar cu viaţa pustie/ În care iubirea uitase să fie” („Dedublare”).
Prof. dr. LUMINIŢA REVEICA ŢARAN
Comentarii