„Ce copil eşti !”

 Cuvinte, gânduri, lacrimi, dureri, suspine înăbuşite. Toate amestecate. Învălmăşite. Se împrăştie şi revin toate deodată cu puterea unei explozii.

Ai plecat, şefu’! De 40 de zile ai plecat şi gândul ăsta tot nu pare real. Îl tot alung şi el tot revine.

Ai plecat, şefu’! Şi au rămas multe nespuse, nefăcute, neterminate. De 20 de ani mi-ai devenit tată, prieten, aducător cu picioarele pe pământ, stâncă şi stâlp de rezistenţă, refugiu. Nu ne-am spus multe, dar înţelegeam şi fără să spunem, chiar şi când nu eram de acord unul cu celălalt. Ne-am cunoscut, ne-am învăţat unul pe celălalt, ne-am descoperit, ne-am iubit şi ne-am iertat. Şi tot nu e îndeajuns.

Eram un copil când te-am întâlnit prima dată şi în ochii mei căpătai dimensiuni colosale. Pe cât ajungeam să te văd mai bine, pe atât simţeam că mă fac mai mică. Stăteam locului, împietrită, abia reuşeam să articulez câteva cuvinte şi alea monosilabice. Capul mi se golea, cuvintele fugeau, vocea se piţigăia. Emoţiile la întâlnirea cu aşa un OM mă copleşeau. Te amuzai. Îmi amintesc privirile şi zâmbetele, şi glumele care trebuia să mă destindă şi să mă convingă să rămân eu. Încet, încet, am prins curaj, cuvintele păreau că se adună şi se făceau propoziţii, gândurile nu se mai ascundeau, ba voiau să iasă la iveală, să se expună. Ai ştiut să mă îmblânzeşti. Cred că am fost pe rând şi Micul Prinţ, şi Vulpea. Şi eu, şi tu. Cu răbdare şi curiozitate, ne-am învăţat unul pe altul, fiecare cu apucăturile lui.

Legătura noastră a fost de la început dincolo de cuvinte. Cuvintele păreau că ni se formează în ochi şi acolo le citeam. Când nu mai voiam să aflăm, când nu ne mai convenea, feream privirea, ne ocoleam. Ne respectam tăcerea. Nu dura mult. În scurt timp tăcerea era prea mult, spaţiul prea gol şi mare şi nu mai era suportabil. Veneai şi direct, fără ocolişuri, întrebai: „Ce ai? Eşti supărată? Ţi-am făcut ceva?”. Eu nici acum n-am învăţat să fiu aşa directă. Eu doar deveneam foarte prezentă şi atunci cu bucuria unui copil îmi primeam privirea, zâmbetul şi o îmbrăţişare cât o lume. Foarte puţini oameni ştiu să îmbrăţişeze aşa cum ştii tu. Să pui într-o îmbrăţişare tot, un univers de trăiri, sentimente, emoţii. Pentru unele dintre ele cred că nici nu s-au inventat cuvintele cu care să le numim.

Ştii? Unii m-au prevenit, demult, tare demult: „Ai să ai mult de furcă cu Mitică!”. Nu mi-ai dat de furcă. Acum îmi doresc s-o fi făcut, să mă pot agăţa de o răutate cât de mică, de vreun „cuvânt prost” (cum îi spuneai), poate ar durea mai puţin.

Din când în când îmi spuneai că sunt prostuţă. Şi imediat după îmi ţineai o prelegere despre cuvântul „prost” şi toate nuanţele lui, despre distanţa dintre „prostuţ” şi „prostovan” şi despre importanţa faptului că din primul ai şanse să scapi. Şi râdeam. Amândoi.

Tu nu râdeai mult, dar îţi râdeau ochii în cap, şi toată faţa, şi redeveneai copilul care făcea trăsnăi în ogradă la Mămuţa şi nu era încă prins. Deveneai un copil mare când râdeai, când povesteai din copilărie. Şi tot copil erai şi când credeai cu tărie şi îndărătnicie în ceva. Aveai uneori o sinceritate şi o ingenuitate copilărească, care putea să depăşească orice obstacol.

„Ce copil eşti!” îmi spuneai când credeai că sunt mai naivă decât permite situaţia. Şi se ajungea şi la „Nu fi copil!” când argumentele nu păreau să convingă.

„Nu fi copil!” Asta îmi sună în cap de când ai plecat.

Mi-am aprins o ţigară. Mi-am amintit. Am fumat o ţigară împreună o dată, o singură dată. Eram în bucătărie, doar noi, trişti şi apăsaţi, nu-mi amintesc motivul. Văd toate lucrurile din jur, masa, noi privind în gol. Te-ai ridicat, ai luat sticla de vin, ai pus în pahare. Ai deschis geamul. „Hai să fumăm o ţigară!” Pachetul meu era pe masă, tu nu mai fumai de mulţi ani. Am fumat o ţigară stând în dreptul geamului, în tăcere. S-a lăsat aşa o linişte peste noi… S-a auzit uşa şi am tresărit ca doi copii prinşi. Ne-am luat-o… Ce complicitate a crescut între noi, o complicitate care ne-a legat pentru totdeauna.

Aş vrea să strig lumii întregi ce fel de OM a pierdut, dar cuvintele sunt sărace şi puţine şi nu mă ajută. Aş vrea să scriu despre Omul – aşa cum l-am cunoscut, aşa cum l-am iubit, cum şi cât de generos a iubit, cât a ajutat, despre cum nu ştia să spună NU, despre frământările pe care i le-am ştiut, despre profesionalismul de necontestat, despre cum a fost un model, un dascăl, despre cum ştia să ierte, să fie blând şi înţelept, despre cum ştia să spună poveşti, despre cum ştia să aline dureri şi singurătăţi, despre cum ştia să-ţi dea avânt şi să te ajute să te înalţi în zbor şi despre cum ştia să te aducă uşurel cu picioarele pe pământ fără să simţi duritatea impactului, despre tot ce a făcut şi a însemnat… Cuvintele care mi se formau altădată în ochi, în dialogurile noastre tăcute, acum îmi alunecă pe faţă şi nu vor să formeze propoziţii, să dea viaţă pe hârtie unei vieţi căreia i s-a pus punct prea devreme.

Nu ştiu cum e acolo unde ai plecat. Sper că Raiul e aşa cum ţi l-ai imaginat şi că te-ai întâlnit acolo cu toţi pe care i-ai iubit, că stai cu Mămuţa şi cu Magda la o şuetă şi râdeţi de cât suntem de prostuţi, prostănaci, proşti grămadă… după caz.

A ta (nu aşa de bătăioasă zilele astea),

LUANA

P.S. Mi-ai rămas dator cu un strudel cu vişine.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: