Pălăria salvatoare

Pe deasupra caselor se tot ţesea zbor iute de rândunele. Deodată, ca din senin, au început să se răscolească nori mânioşi, prevestind furtuna. Pălimarul satului, om cu frica lui Dumnezeu, s-a urcat în grabă în clopotniţa bisericii. Cântecul legănat al clopotelor începu să răsune până departe, încercând să alunge ploaia ameninţătoare.

Cocoţat tocmai în vârful dealului cu oile, băiatul continua să cânte din trişcă, aşezat comod pe o tivitură de verdeaţă. Parcă nici nu-i păsa de brusca schimbare a vremii. Un vânt obraznic şi grăbit ca un hoţ îi înhăţase pălăria de pe cap, care se rotea pierzându-se spre picioarele dealului. Ca un iepure s-a luat după ea. Cu obrajii arşi de soare şi cu ochii miraţi, simţea cum vrea să-l înece plânsul. Ajuns pe vale, ploaia începu să acopere totul cu picături mari şi dese. Se tot întreb, afurisind vântul, unde poate fi pălăria cumpărată, nu demult, de tatăl său de la iarmaroc. În găitanul ei, fratele mai mare îi puse o floare de dumbravnic. Se fălea cu ea. Doar unii flăcăi aveau duminica la horă această floare. Uneori le dăruiai fetelor să le poarte în sân pentru a le aduce noroc.

Ploaia a tot curs străbătută de câte un fulger asemenea unui bici de foc, urmat de o bubuitură înfundată. Băiatul se gândea îngrijorat la oi, deşi era convins că le va găsi sub cei doi stejari falnici de pe culme. Acolo se retrăgeau de multe ori când căldura stăpânea peste tot.

Ud bine, Serafim renunţase să mai caute, lăsând-o zălog vântului. Cu privirile împrăştiate s-a retras încet lângă nişte tufe dese şi arcuite. În cap începu să-l sfredelească un gând. Întrucât se apropia seara, se hotărî să revină a doua zi dimineaţă spre a-şi recupera paguba. Şi-a scos cămaşa şi a stors-o. A scuturat-o de câteva ori. Apoi a procedat la fel şi cu pantalonii săi scurţi, bine fleşcăiţi.

Încet, încet ploaia s-a retras nepăsătoare. Câteva raze de soare, ivite pe neobservate, s-au ascuns grăbite după deal. Cu gândul la suratele lui, auzi deodată în tufe un ţipăt slab a disperare. S-a întors ca un arc. Speriat, şi-a făcut repede o cruce invocându-l pe Dumnezeu ca singurul stăpân al nostru pe zi şi noapte. Un foşnet tăios îi fulgerase privirea. Un pui de căprioară, aproape stins de putere, se tot ghemuia şi tremura din ce în ce mai tare. Obrajii copilului parcă înfloriră de bucurie amestecată cu milă, risipindu-i orice temere. Era atât de slab încât se nelinişti, luându-l în braţe, ca nu cumva să-i plesnească vreun os.

Fără a mai zăbovi, l-a acoperit cu cămaşa uşor zbicită. Timp de pierdut nu era. Cu el la piept, urcând în zigzag, simţea cum inima bietei vietăţi ticăia ca un ceasornic.

În grabă, cu fâlfâit ager de aripi, un stol de grauri gălăgioşi se îndrepta spre cei doi stejari, gazda lor primitoare.

O zi norocoasă îşi spuse Serafim slobozind un surâs cald, revărsat în alint spre micuţul ivit din vârtejul întâmplării. Mângâindu-şi odorul, în urma oilor, a ajuns acasă. Pe drum îi încolţise ideea de a-l duce la cantonul pădurarului. Drumul până acolo, lung şi anevoios după ploaie, nu era o soluţie tocmai bună. Ai casei s-au speriat văzându-l fără cămaşă şi pălărie, dar s-au minunat de ceea ce au aflat.

Pus pe un strat moale de fân, într-o coşarcă mai înaltă, iedul înghiţi cu biberonul o sticlă cu lapte cald, muls de la vacă. Acoperit cu o păturică, şi-a întins gâtul peste iarba uscată şi a adormit.

O seară neobişnuită. O noapte în care aripile gândului băiatului creşteau mereu. Auzise poveşti cu căprioare, alte animale sălbatice, căzute pradă duşmanilor, dar nu-i venea să creadă totul. Acum nu se mai sătura să privească iedul. Dacă nu-mi lua vântul pălăria, îşi tot spunea în gând, cine ştie ce se putea întâmpla cu el. Poate nici nu mai apuca zorii zilei.

Enigma a fost dezlegată în dimineaţa ivită cu soare şi ciripit vesel de păsărele. Odată cu pălăria încă mustind de apă, ascunsă într-o tufă de spini mari şi rămuroşi, cu flori mov, în care albinele îşi începură activitatea, Serafim a observat, nu departe de el, resturi de oase şi bucăţele din pielea căprioarei. Câteva furnicături începură să i se plimbe pe şira spinării. Înghiţi în sec. Închise ochii pentru câteva clipe, încercându-l o milă dureroasă.

Pus într-un paneraş şi învelit cu un prosop, iedul, bine hrănit, a luat drumul spre canton, băiatului părându-i-se distanţa doar o azvârlitură de băţ. Înviorat, iedul ridica din când în când capul adulmecând zarea.

Bucuria a fost mare de ambele părţi. Pădurarul, un om înalt şi chipeş, cu puţină ninsoare în barbă şi păr, deşi trecuse de şaizeci de ani, arăta ca un actor, în rol principal, într-un film cu haiduci. Cu vocea învăluită în privirile curioase ale băiatului a rostit cu un uşor zâmbet că a mai avut parte de asemenea surprize, mulţumindu-i pentru gestul său. I-a spus totodată că biata căprioară fusese alergată de lup şi acolo şi-a aflat sfârşitul. A avut mare noroc de tine iedul, de aceea îi voi pune numele tău. Serafim mări ochii şi se scărpină involuntar în bărbie. Două boabe mari de rouă i se prelingeau pe faţă, în timp ce iedul era dus într-un ţarc. Un cocoş porumbac, cu gâtul gol, cocoţat într-un copăcel, slobozi câteva sunete prelungi, anunţând parcă sosirea unui nou locatar.

Serafim scăpase cu greu de întrebările iscoditoare ale copiilor din vecini. Unii, mai curioşi din fire, îl puneau să repete anumite lucruri, cu speranţa că vor mai afla ceva nou. Alţii continuau să-l dojenească, regretând că a dus iedul la canton.

Drumurile lui la pădurar se înmulţiseră. Se bucura văzându-l cum creşte, cum i se schimbă blăniţa în nuanţe maronii, iar corniţele îl fac să fie mai mândru. Zbieretul lui, uneori neobişnuit, lăsa să se înţeleagă că e un semn spre libertatea cerută de natură. Într-o zi, îi spuse pădurarul, că a zburdat până la pădure, întorcându-se ca o nălucă. Bine întreţinut, creştea de la o zi la alta, spre bucuria stăpânului.

Când vremea mai era frumoasă, spre sfârşit de toamnă, lui Serafim i se făcuse dor să-l mai vadă. Aflase cu surprindere că devenise abătut, scotea câte un sunet ciudat şi rămânea nemişcat cu privirea spre pădure. Mai mult, în ultima zi apăru mai devreme ca de obicei la pragul cantonului, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas-bun. Pădurarul i-a dat câteva bucăţele de zahăr şi l-a mângâiat prelung.

Spre seară, când se iviră câteva pale de vânt cu miros îmbietor, minunea dispăru fără urmă. Câteva zile în şir l-a tot aşteptat. În zadar…

E o lege nescrisă a naturii care reîncepe mereu aceleaşi lucruri, anii, zilele, ceasurile; aşa se creează un fel de infinit şi eternitate, îi spuse, dând din cap, pădurarul. Trebuie să o respectăm, şugui el, mângâindu-l.

O nostimă întâmplare cu iz de poveste iscată din memoria unui timp, iscodind din ungherele lui atâtea aduceri-aminte! Cei doi stejari, încă viguroşi, ascund în sufletul lor istorioare ninse de vreme. Serafim speră să-i mai revadă şi să-i asculte!…

EMIL SIMION