Schimbarea unghiului sub care priveşti realitatea te poate face să o înţelegi mai bine. Să schimbi chiar realitatea imediată, ca o trecere în imaginar (şi în alt statut ontologic), să trăieşti în alt loc poate fi o modalitate de a-ţi (re)găsi identitatea, chiar fericirea.
Iată o idee ce poate fi atribuită şi romanului „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina. Iar Zuleiha, acest minunat personaj, chiar i-a deschis, iar miracolul s-a produs: a supravieţuit în noul mediu de viaţă în care a fost silită să trăiască, a descoperit aspecte necunoscute, până atunci, ale existenţei…
Am trăit mai mulţi ani în comunismul românesc, destui ca să îl înţeleg. E un regim politic ale cărui urme se şterg foarte greu. (Tot ce se întâmplă, de mai mulţi ani, în ţările în care a fost „instalat” şi, în cele din urmă, abolit, i se datorează). Apoi, timpul mi-a abătut gândurile spre „frumuseţea uitată a lucrurilor”, până când am descoperit un roman, „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina („cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme” – E. Vodolazkin), care mi-a readus în memorie acel regim politic, în contextul lui originar, în Rusia sovietică. Dar, poate mai presus de un trist remember al acelui climat politic, citind cartea, am fost sedus de personajul principal, Zuleiha, femeia a cărei evoluţie între physis şi metafizică (coordonatele naturale ale „modelului” feminin) impresionează, în acest caz, prin forţa interioară cu care reuşeşte să depăşească îngrozitoare încercări când, în anii ’30 ai regimului stalinist, este deportată din satul ei într-un lagăr de muncă forţată din Siberia, după ce soţul ei este omorât de un ofiţer al Armatei Roşii.
„Zuleiha deschide ochii” a consacrat o tânără scriitoare rusă de origine tătară, Guzel Iahina, care a marcat încă un drum în zona romanului rus contemporan. O carte care a adunat cele mai prestigioase premii literare din Rusia. („O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă”– E. Vodolazkin).
Viaţa, cu imprevizibilul ei, a făcut ca personajul central al acestei tulburătoare cărţi, Zuleiha, această tânără femeie simplă, dar cu o personalitate complexă, să deschidă ochii (şi către sine), iar astfel, introspectiv, să-şi regăsească identitatea, chiar fericirea. Zuleiha se remodelează în noua realitate, în noul mediu în care ajunge – în mod silit – să trăiască. Fără să-şi modifice matricea spirituală iniţială, îşi continuă existenţa cu aceeaşi discreţie, iar devotamentul pentru cei cu care împarte viaţa de lagăr şi mai ales dăruirea maternă îi amplifică personalitatea. „Zuleiha deschide ochii” şi începe să trăiască altfel. Începe o nouă existenţă, după ce este luată cu forţa din satul ei din Tatarstanul sovietic, unde trăia în condiţii de formală libertate şi fericire, în mediul ei, mărginit geografic, social, familial, îngrădit de superstiţii, ca reziduu al dogmelor religioase, de cutume şi tabuuri familiale, de tradiţii ancestrale răstălmăcite, care o făceau dependentă de soţul mai vârstnic, autoritar şi auster, ca şi de soacra maliţioasă şi plină de capricii absurde, insurmontabile, de obsesia cărora nu reuşea să scape.
Apoi, când libertatea i-a fost luată, „Zuleiha a deschis ochii”… Şi a văzut lumea cu tot ce are ea: virtute şi degradare, tandreţe şi nepăsare, dar, mai ales, a văzut cruzimea, răul provocat de oameni (cu precaritate sufletească) oamenilor. (Îi era greu să înţeleagă de ce oamenii ajung să provoace semenilor atâta suferinţă).
Zuleiha trece prin acest inimaginabil calvar cu o stare de graţie obţinuta iniţial prin acceptarea lucidă (poate resemnată) a statusului de tânără soţie, iar apoi prin conştientizarea realităţii în care îi este dat sa trăiască, ca şi prin implicarea într-o neobişnuită legătură de iubire. Discretă şi simplă, existenţa ei se valorizează în trăirea maternităţii depline (traumatizată iniţial de pierderea prematură a fiicelor sale), cât şi în atât de naturalul, pentru ea, sentiment de ataşament faţă de cei din lagăr, în mijlocul cărora este educat fiul ei, Iusuf, născut la începutul detenţiei. La educaţia acestuia contribuie câţiva dintre cei cu care Zuleiha şi-a început deportarea: doctorul Leibe, care îşi dorea să-i trezească interesul pentru medicină, sau pictorul Ikonikov, care îl atrage pe Iusuf către arta sa şi, în acelaşi timp, pictând din memorie scene citadine din marile capitale ale lumii îi arată lui Iusuf ce înseamnă un mare oraş, cu oameni pe mari bulevarde, printre uriaşe clădiri.
Pe parcursul desfăşurării evenimentelor, odată cu pierderea efectivă a libertăţii exterioare, „Zuleiha deschide ochii” către noua ei realitate, atât de diferită de cea în care trăise până atunci. Reperele i se schimbă, iar instinctul adaptativ o determină să-şi modifice sistemul de valori la care trebuie să se raporteze. Îşi lasă corpul, inima şi mintea să funcţioneze altfel, devine conştientă de noua ei situaţie, înţelege mai bine legăturile dintre oameni. Se redescoperă! Raportarea la Dumnezeu e altfel (devine conştientă de infinita capacitate a lui Dumnezeu de a înţelege motivele noului său comportament). Eliberarea spiritului se împleteşte cu cea a trupului, îşi descoperă feminitatea, senzualitatea. Treptat, Zuleiha se abandonează în discreta, sensibila, dar fascinant de naturala legătură erotică cu Ignatov, comandantul lagărului, celalalt personaj central al cărţii (contraponderea în echilibrul caracterial al romanului), „modelul” masculin al acestuia, de asemenea un personaj complex, care, în timp, în acelaşi mediu, îşi găseşte şi el noi repere existenţiale şi îşi regăseşte umanitatea pe parcursul lungului drum pe care îl străbate împreună cu deportaţii. (Obârşia lui umilă, copilăria în sărăcie extremă – prezentată în flashback – nu reprezintă, îşi dă seama pe parcursul derulării evenimentelor, un motiv de dezumanizare, fie şi pentru o cauză „înaltă”, cum presupunea că o reprezenta aşa-numita revoluţie comunistă). De fapt, legătura dintre Zuleiha şi Ignatov se iniţiază, în mod subliminal, încă de la prima lor întâlnire şi e percepută de cititor prin descrierea cu fineţe a subtilităţilor atitudinale ale fiecăruia dintre ei, chiar dacă, şi unul, şi celălalt, îşi reprimau atunci, instinctiv, orice gest sau gând care să permită intrarea celuilalt în propria conştiinţă. Latenta atracţie era pentru amândoi o provocare a minţii, mândriei şi lucidităţii. Lucrurile se schimbă mai ales după ce Ignatov o salvează de la înec pe Zuleiha, în naufragiul barjei cu deportaţi aproape de locul în care urma să se construiască lagărul de muncă, dar mai ales în timpul detenţiei, când proximitatea dintre ei desface reţinerile autoimpuse. La un moment dat, în pădurea siberiană sălbatică, nesfârşit de frumoasă, care îţi inducea sentimentul unei singurătăţi primordiale, Zuleiha şi Ignatov se întâlnesc. O întâlnire epifanică, hotărâtoare pentru soarta amândurora, în care cei doi conştientizează, dar mai ales acceptă atracţia dintre ei. E începutul acestei legături neverosimile, de o senzualitate nedefinită, reţinută, dar plină de duioşie. O stare magică, descrisă antologic în roman: Zul „se ducea (la Ignatov – n.n.): urca încet cărarea, deschidea uşa grea, respira adânc şi plonja în mierea densă, vâscoasă. Simţea cum ea însăşi se transformă toată în miere: mâinile, care puneau ceaunul pe masă, parcă i se prelingeau de-a lungul corpului, picioarele, care păşeau pe podea, parcă se lipeau de ea (…).”
Am fost captivat mai întâi de stilul literar al scriitoarei, care a dezvoltat romanul într-o estetică aparte, în care un limbaj frust creează imagini sugestive ale mediului unde se manifestă personajele redate în specificul şi în complexitatea lor. („Pentru mine rămâne de neînţeles cum a reuşit o autoare atât de tânără să creeze o operă atât de puternică, un imn închinat iubirii şi tandreţei în infern”– L. Ulitkaia). Impactul redării cadrului de desfăşurare a evenimentelor este foarte puternic, iar derularea evenimentelor are un puternic efect vizual, cinematografic. Construcţia narativă, tot de tip scenaristic, contribuie firesc la redarea contextului istoric în care se desfăşoară viaţa personajelor. În funcţie de prezenţa şi importanţa lor în cadrul romanului, atrage atenţia tehnică a flash forwardului, când unora dintre personaje (cele episodice, dar emblematice pentru regimul politic amintit), li se creionează, pe loc, devenirea ulterioară şi, implicit, se pune în evidenţă caracterul aleator şi imprevizibil al evoluţiei lor în lumea apocaliptică a regimului care îşi consolida puterea prin reprimarea celor consideraţi aprioric duşmani.
De asemenea, impresionează modul de redare a momentelor de recurs la superstiţii ale Zuleihăi (la spiritul pădurii ce trebuie îmbunat), realizat prin hiperbolizarea stărilor de emoţie şi tensiune mistică, evidenţiate tot cinematografic prin gros – planuri sau prim-planuri, iar succesiunile rapide de imagini (de la naufragiul barjei) contrastează cu cele statice din pădurea siberiană, în care căderea câtorva cristale de zăpadă din copacii încărcaţi, tulbură liniştea absolută, ireală, primordială a peisajului hibernal.
Citind, aveam inconştient, incontrolabil, senzaţia, că un vechi reflex format în ani lungi de aprehensiune datorată regimului politic amintit, că romanul a scăpat în mod miraculos cenzurii şi că puţin va lipsi până când şi autorul, şi cititorul vor fi, în cele din urmă, „preluaţi” într-o amară custodie. (Aveam, parcă, teama că autoarei i se va retrage dreptul de a mai scrie ceea ce doreşte). În felul acesta, simpatia, dar mai ales admiraţia pentru talentata scriitoare tătară creştea, iar caracterul de „eveniment” al unei astfel de lecturi te făcea să amâni finalizarea acesteia. Îţi doreai prelungirea contactului cu „mediul” în care te duce lectura, cu sublimul unor personaje şi implicit cu dorinţa de a „prinde” mai mult din personalitatea autoarei, al cărei farmec se insinua subtil în propria mandorlă. (Au fost suficiente câteva referiri la Kazan, capitala Tatarstanului, oraş important, cosmopolit, cu „personalitate”, ca să-ţi doreşti să-l vizitezi pentru a-l cunoaşte mai bine.
O poveste minunată, plină de dramatism, cu un număr mare de personaje, echilibrate sub aspectul caracterului lor nobil sau malefic, după caz, o paletă largă a diversităţii tipologice a naturii umane, o analiză detaliată a sufletului uman, o pledoarie pentru viaţă şi frumuseţea ei, în care iubirea, maternitatea, solidaritatea sunt premise ale bucuriei de a trăi. O diversitate culturală care prezintă tabloul vieţii sociale din Rusia sovietică a anilor ’30, când manipularea în interes de clasă stârneşte partea întunecată din oameni şi dă frâu liber egoismului, oportunismului, delaţiunii. „Zuleiha deschide ochii” – o trezire la realitate, o carte de referinţă pentru subiectul tratat, acela al femeii arhetip; povestea unei femei pentru toate anotimpurile, a unei femei pentru eternitate.
VIOREL CHIRICA
Comentarii