Siretul şi blestemul graniţei (III)

Acelaşi Alexander Leeper a scris pe marginea noii petiţii lui Benno Straucher următoarele: „Cu siguranţă nu putem insista pe lângă guvernul nostru pentru numirea unor oficiali evrei în Bucovina”. Nemulţumit, Benno Straucher şi-a îndreptat privirea spre Moscova, iar după venirea la cârma Germaniei a lui Adolf Hitler, majoritatea evreilor din provincie au adoptat bolşevismul.

Nici ucrainenii nu au renunţat la provincie. O delegaţie ucraineană, condusă de G. Sidorenko, a înmânat Conferinţei de Pace de la Paris un memoriu întitulat „Bucovina”, în care, pe baza unor argumente puţin credibile, cereau imperativ atribuirea provinciei Ucrainei sau împărţirea ei între Ucraina şi România. Linia de demarcaţie propusă între cele două părţi ale provinciei era: Cârlibaba – Siret – Storojineţ – Cernăuţi – Hotin. În rezoluţia pusă pe memoriu se menţiona că în trasarea graniţei dintre România şi Ucraina se vor lua în considerare argumente istorice, geografice şi demografice. Generalul Plunkett, de la War Office, a notat pe marginea memoriului că există informaţii despre intenţia guvernului ucrainean condus de Serghei Ostapenko de a declanşa un conflict armat cu România pentru ocuparea şi anexarea Bucovinei.

Nu peste mult timp a apărut un nou pretendent la stăpânirea Bucovinei, este vorba de Rusia Sovietică, care se considera moştenitoarea Rusiei Ţariste. Din ordinul lui Lenin, Cristian Rakovski, a trimis câte un memoriu lui Georges Clemenceau, lui Woodrow Wilson şi delegaţiei britanice. Acesta cerea în numele muncitorilor şi ţăranilor ucraineni din Bucovina ca provincia să fie atribuită Rusiei Sovietice. Acelaşi A.W. Leeper a notat pe marginea memoriului: „Nu trebuie să i se acorde atenţie acestui mesaj absurd, deoarece a fost trimis de cunoscutul bolşevic român Rakovski”.

Prin Tratatul de la Saint-Germain en-Laye între Puterile Aliate şi Austria din 10 septembrie 1919, Austria recunoaşte unirea Bucovinei cu România. Se părea că acest subiect este închis pentru totdeauna. Dar după o scurtă perioadă de linişte, acţiunea de înstrăinare şi divizare a provinciei a fost reluată de către Moscova şi aliaţii ei în cadrul planului de demolare a României Mari. Acţiunea aceasta s-a desfăşurat în mai multe etape.

În vara anului 1932 primăria oraşului a fost silită să cedeze Ministerului Apărării Naţionale clădirea Şcolii Primare de Băieţi. Elevii şcolii au fost mutaţi la etajul doi al clădirii gimnaziului de băieţi. Cu o rapiditate demnă de invidiat, clădirea expropriată a fost transformată în cazarmă pentru Batalionul III Grăniceri, comandat de maiorul Olimpiu Stavrat.

Din analiza evenimentelor ce s-au desfăşurat ulterior şi din activitatea militarului ce a condus această unitate reiese clar că în anul 1930, odată cu urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, a început procesul de demolare a României Mari şi implicit cel de mutilare a Bucovinei. La data respectivă, cei ce serveau interesele Uniunii Sovietice ştiau că Siretul va deveni peste câţiva ani din nou oraş de graniţă, iar graniţa va trece în partea de nord a oraşului, altfel nu se explică de ce la Siret, aflat la 100 km distanţă de graniţa cu Polonia, trebuia să fie dislocat un batalion de grăniceri.

A doua etapă de mutilare a provinciei s-a desfăşurat la sfârşitul lunii iunie a anului 1940. În ultimatumul din 26 iunie 1940, nu se aminteşte de Bucovina. Abia în al doilea ultimatum, cel din 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică cere partea de nord a Bucovinei, motivând acest rapt teritorial ca o compensaţie pentru cele două decenii de stăpânire românească în Basarabia. În realitate, această pretenţie teritorială sovietică, care era o încălcare grosolană a Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost o testare a reacţiilor lui Hitler şi un pretext pentru Germania de a invada Uniunea Sovietică.

În seara zilei de 29 iunie, au sosit primii refugiaţi din Cernăuţi în oraş, care au adus vestea că sovieticii ocupă provincia şi că se apropie de oraş. Batalionul III grăniceri a fost retras din oraş. Oraşul a rămas fără apărare. În dimineaţa zilei de 30 iunie, Siretul a fost invadat de refugiaţi. La vestea că tancurile sovietice se apropie, autorităţile locale au părăsit oraşul şi s-au refugiat la Dorneşti. Siretul a rămas fără apărare şi conducere, fiind ticsit de refugiaţi din nordul provinciei. Pe la amiază, două tancuri sovietice au trecut râul Siret şi au ajuns în centrul oraşului. Pe clădirile din centru, locuite în exclusivitate de evrei, au apărut bucăţi de pânză roşie. După câteva minute, tancurile au părăsit oraşul şi s-au oprit pe malul stâng al râului Siret.

Tratativele pentru stabilirea traseului noii graniţe româno-sovietice, s-au purtat la Odessa. Pe data de 2 iulie 1940 a fost publicat traseul graniţei româno-sovietice din Bucovina. Această graniţă a fost numită „Linia Molotov”, de la creionul oferit de Molotov lui Stalin, pentru a stabili graniţa. În sectorul Siret, graniţa a fost stabilită pe malul stâng al râului Siret, între satele Văşcăuţi şi Rogojeşti.

Salvat de anexiunea sovietică în vara anului 1940, aflat în apropierea Liniei Molotov, Siretul a cunoscut, din primele zile şi din plin, urmările „Războiul Nostru Sfânt”, cum au fost oficial numită participarea României la războiul împotriva Uniunii Sovietice. În zonă a fost dislocată Divizia 7 Infanterie, comandată de generalul Olimpiu Stavrat. Din ordinul Diviziei 7 Infanterie, pe data de 20 iunie populaţia a fost evacuată la Dorneşti. În prima zi de război a fost eliberate aproape toate localităţile din fosta plasă Siret. La Fântâna Albă au fost descoperite urmele masacrului comis de sovietici asupra populaţiei care dorea să se refugieze în România. Între 25 şi 30 iunie 1941, Siretul a fost bombardat de artileria sovietică. Bilanţul celor şapte zile de război a fost dureros. În timpul luptelor au fost ucişi 25 de civili, au fost răniţi 30 şi au fost distruse 72 de clădiri. Pagubele produse de bombardamentele artileriei sovietice se ridicau la aproximativ 15 milioane de dolari. Interesant este faptul că artileriştii sovietici au lovit cu o precizie matematică clădirile evreieşti, probabil că nu ştiau că evreii sireteni au fost evacuaţi la Calafat şi Craiova, iar de aici au fost deportaţi în Transnistria.

În scurt timp au fost înlăturate urmele războiului, graniţa a fost înlăturată, calea ferată reperată, doar ruinele din centrul oraşului aminteau bombardamentele artileriei sovietice. În vara anului 1943, pe malul drept al râului Siret a fost construit un şirag de cazemate, care anunţau că războiul se apropie iar de Siret. Pe data de 12 aprilie 1944, oraşul a fost ocupat de sovietici fără luptă. După obiceiul lor, sovieticii au jefuit oraşul şi pe locuitorii lui, câţi nu au reuşit să se refugieze în sudul ţării.

După încheierea armistiţiului, sovieticii s-au retras din oraş. În retragere au demontat fabrica de bere, au aruncat în aer cazematele şi un pilon al podului de cale ferată şi au instalat graniţa pe malul stâng al râului Siret. Abia în octombrie 1944, sovieticii au acceptat să mute graniţa mai spre nord, la limita administrativă a oraşului şi să retrocedeze României satele Rogojeşti şi Sinăuţii de Jos.

Această graniţă era deschisă doar de 1 mai, 23 august şi 7 noiembrie, pentru schimburi culturale între oraşul Cernăuţi şi oraşele Siret şi Suceava. Abia în anul 1962 a fost deschis Punctul de frontieră Siret, iar în anul 1964 a fost construit primul edificiu pentru vama Siret. Noua graniţă se numea Cordon, dar siretenii ii spuneau „Graniţa blestemată”, pentru că a fost şi a rămas o rană în trupul provinciei.

Un licăr de speranţă a apărut în 1964, când se împlineau douăzeci de ani de la ocuparea nordului provinciei de către sovietici, dar nu s-a întâmplat nimic, graniţa a rămas la locul ei. Nici Destrămarea Uniunii Sovietice din vara anului 1991 nu a adus înlăturarea acestei graniţe absurde, guvernanţii de la Bucureşti au recunoscut Ucrainei dreptul asupra acestor pământuri româneşti, moştenite de la defuncta Uniune Sovietică.

În prezent, Vama Siret este o mină de aur pentru traficanţi din ambele părţi ale graniţei. Noi am scris aceste rânduri pentru a arăta cititorilor că nu toanele lui Stalin sau Molotov au dus la mutilarea provinciei, aceasta fiind pregătită minuţios de către lucrători în via organizaţiilor oculte încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi desăvârşită în anul 1940, cu concursul penultimului rege al României.

Prof. FRANZ PIESZCOCH