Evenimentele anilor premergători anului de graţie 1475 arătaseră lumii creştine că forţa ofensivă a Imperiului Otoman continuă să fie deosebit de puternică. Situaţia confuză din Ţara Românească, precum şi refuzul lui Ştefan de a plăti tributul pe ultimii 4 ani au fost motive suficiente pentru otomani spre a lăsa domnului Moldovei următoarele variante: să se prezinte la Constantinopol cu tributul restant pentru ţara sa şi să cedeze cetăţile Chilia şi Cetatea Albă sau să rişte un conflict cu sultanul. Apelurile către marile puteri creştine, în ceasul de cumpănă imediat premergător luptei care se apropia, nu au găsit ecoul solicitat. În sprijinul său au venit doar 5000 de secui, 1800 de unguri şi 2000 de poloni.
Respingerea ultimatumului sultanului a determinat aproape imediat ordinul prin care Suleiman, beglerbegul Rumeliei, în fruntea trupelor care luptau în Albania, era trimis împotriva Moldovei. La dispoziţia sa se găseau 120.000 de oşteni, din care un sfert cavalerie. Reunită la Sofia, în septembrie 1474, oastea otomană a rămas apoi, mai bine de două săptămâni, în Ţara Românească, de unde i s-a alăturat un contingent de 17.000 luptători. Abia în decembrie 1474 trupele otomane au pătruns în Moldova.
Ştefan, care îşi stabilise cartierul general la Vaslui, nu dispunea decât de 40.000 de oameni, dintre care „cea mai mare parte erau ţărani”, efectul unei veritabile mobilizări generale. Comandantul otoman preconiza o singură bătălie, zdrobitoare, la capătul căreia să realizeze obiectivele propuse: supunerea şi dobândirea cetăţilor de la gurile Dunării. Ştefan s-a străduit să contracareze planurile ofensive ale inamicului, măcinându-i capacitatea de luptă înainte de a se ajunge la o confruntare directă. În calea invadatorilor, marele domn a retras întreaga populaţie care nu putea participa la luptă şi a practicat tactica „pământului pârjolit”.
Suleiman a atins cu oastea sa Bârladul, pe care l-a găsit pustiu, după care, în urmărirea armatelor moldovene, s-a îndreptat spre Vaslui. Drumul, aşezat între două dealuri împădurite, fusese inundat de râurile din imediata vecinătate. Spaţiul, foarte strâmt şi noroios, nu îngăduia marii armate otomane să se desfăşoare. Acolo unde linia şerpuitoare a văii intra în pădurea de lângă Vaslui, au fost aşezaţi cei 5000 de secui pregătiţi să lupte cu avangarda otomană, în vreme ce grosul oştirii moldovene, bine echipată cu arme de foc, a aşteptat noaptea înaintea luptei, în ascunzişul codrului. Condiţiile de teren, atât de favorabile pentru înfruntarea unei armate numeroase, au fost susţinute de o ceaţă deasă, care a învăluit împrejurimile Vasluiului în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475.
Niciuna dintre tabere nu a putut lua cunoştinţă de puterea celeilalte înainte de luptă. Bătălia a început cu acţiunea energică a secuilor. Răcnetelor sălbatice, cu care otomanii începeau de regulă ostilităţile, le-au răspuns buciumaşii moldoveni, care au atras grosul armatei sultanului acolo unde se afla cea mai mare parte a oastei lui Ştefan.
Încercările lui Suleiman de a reface frontul şi de a-şi replia trupele au eşuat sub lovitura pe care Ştefan însuşi, în fruntea rezervelor, a dat-o armatelor inamice. Urmărirea trupelor invadatoare a durat trei zile, 30.000 de oameni şi 40.000 de cai au fost pierduţi, iar 15.000 ostaşi otomani, cărora Ştefan le-a refuzat răscumpărarea, au căzut prizonieri. Impresionat de cele întâmplate, Mehmet al II-lea a refuzat să primească pe cineva vreme de 5 zile, iar persoane din anturajul său, care s-au exprimat asupra acestei înfrângeri, au considerat-o „cel mai mare dezastru suferit de turci de la începutul Islamului”.
Vestea despre marea victorie era adusă în Europa de celebra scrisoare adresată şefilor de stat de pe continent chiar de Ştefan, din Suceava, la 25 ianuarie 1475. Peste toate elogiile pe care i le adresa lumea creştină, domnul Moldovei ştia că greul luptelor cu otomanii de abia acum încolo avea să înceapă. Planul revanşei, elaborat cu grijă de sultan, considera că centrul de greutate al frontului antiotoman se găsea, acum, la Dunărea de Jos şi în zona pontică. (LUCIAN DIMITRIU)
Comentarii