Epigrame… la moartea poetului Ilie Motrescu

La o lună şi jumătate după înhumarea la Crasna a corpului ce a aparţinut nefericitului poet Ilie Motrescu, după mai multe săptămâni de căutări în data de 12 septembrie 1969, datorită eforturilor şi curajului câtorva colegi ai săi de la redacţia „Zorilor Bucovinei”, într-un mormânt anonim din cimitirul din Cernăuţi, unde a fost îngropat în taină drept o persoană neidentificată la un loc cu mai mulţi avortoni, în paginile ziarului respectiv din data de 31 octombrie au fost publicate două epigrame intitulate „Unui poet” şi „Unui amic” semnate de studentul Dumitru Covalciuc. Nu vom insista asupra împrejurărilor dispariţiei lui Ilie Motrescu, ele sunt cunoscute din ceea ce s-a scris până acum, din ancheta pe care au întreprins-o fraţii săi Ştefan şi Nicolae, concluzia cărora contravenind celei oficiale a autorităţilor respective din acea vreme, din toate dovezile şi mărturiile adunate reieşind că poetul nu s-a înecat în Prut, unde i-a fost descoperit cadavrul, ci a fost asasinat în mod bestial într-o zonă păduroasă de lângă satul natal, fiind apoi adus şi aruncat în râu la marginea Cernăuţiului. Poetul a fost dat dispărut din ziua de 26 iulie 1969 şi deîndată în legătură cu soarta lui au prins să se petreacă multe lucruri stranii, în jurul acestui caz suspect şi misterios colportându-se fel de fel de zvonuri, supoziţii, scenarii şi presupuneri. Pentru cei apropiaţi însă plana temerea cea mai neagră şi implacabilă, care s-a şi adeverit în ultimă instanţă, că lui Ilie Motrescu i s-a întâmplat ceva extrem de rău. Şi cu cât aceste presimţiri deveneau tot mai sumbre şi mai certe, cu atât mai absurde şi mai cinice deveneau versiunile menite să explice (sau să justifice) moartea poetului Ilie Motrescu.

Versiunea oficială a autorităţilor, potrivit căreia poetul s-ar fi înecat în Prut, se baza pe mărturia unui coleg al său de la redacţie, cu care a făcut de serviciu la tipografie în sâmbăta de 26 iulie, precum Ilie Motrescu i-ar fi declarat acestuia că vrea să meargă la scăldat, la Prut, şi drept dovadă invoca faptul că fie i-ar fi văzut slipul în servietă, fie, chipurile, el însuşi i-ar fi spus despre această intenţie a sa. Nimeni din apropiaţii lui Ilie Motrescu nu a dat crezare unei asemenea mărturii, considerând-o pur şi simplu absurdă, din cauză că regiunea Cernăuţi în acea perioada se confrunta cu cele mai mari inundaţii din istoria sovietică a ţinutului, iar Prutul era umflat peste măsură, volburos şi plin de murdării, de aceea nici prin cap nu i-ar fi putut trece cuiva să facă baie în asemenea condiţii. Apoi s-a vehiculat versiunea că poetul ar fi avut o dragoste nefericită la Ostriţa, din care cauză şi-a pus singur capăt zilelor, deşi prietenii săi ştiau prea bine că nu a existat aşa ceva. Adică aceste supoziţii veneau să explice descoperirea trupului neînsufleţit al poetului în apele tulburi ale Prutului în zona dintre oraş şi satul Ostriţa, deşi hainele lui nu au fost niciodată găsite undeva pe mal în acea zonă, dacă ar fi să admitem prima versiune, care a devenit şi cea de bază în ancheta organelor penale. Au fost vehiculate şi alte inepţii, precum că el ar fi trecut ilegal frontiera în România sau ar fi plecat la mare în Odesa cu o prietenă secretă fără să anunţe pe nimeni etc. Adică se lansau, evident cu premeditare, diferite zvonuri năstruşnice, pentru ca să se camufleze pur şi simplu adevărul sau, cel puţin, să-i îndepărteze pe cei care-l căutau de pe urmele adevărate ale sale. De unde proveneau şi cine erau promotorii lor acum e cu atât mai greu de spus, iar atunci nici atât, deşi au existat şi în trecut cu privire la aceştia suficiente bănuieli … sigure, care odată cu trecerea timpului s-au transformat în certitudini de nezdruncinat, în special pentru fraţii Ştefan şi Nicolae Motrescu – înfăptuitorii unei anchete proprii în stilul Victoriei Lipan din „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu.

Aceste precizări sunt necesare pentru ca să putem înţelege mai bine ce au reprezentat epigramele lui Dumitru Covalciuc în acele zile tulburi de după dispariţia lui Ilie Motrescu şi căutările urmelor sale, precum şi după descoperirea şi identificarea cadavrului său în cimitirul Cernăuţiului în pofida comportamentului foarte ciudat al organelor de resort care în mod făţiş mai mult căutau să îngreuieze ancheta decât s-o efectueze cu adevărat. Ba mai mult, înhumarea la Crasna a rămăşiţelor pământeşti ale poetului în aceeaşi zi când au fost ele descoperite s-a făcut în condiţii foarte tensionate şi sumbre, colegilor săi de la redacţia „Zorilor Bucovinei” interzicându-li-se de către şefi participarea la ceremonia funerară cu ameninţarea de a fi concediaţi din serviciu. La fel s-a procedat şi cu studenţii de la filologia română, pe atunci moldovenească, de la universitate, care intenţionau să conducă poetul pe ultimul drum al său. Aceştia, inclusiv subsemnatul, au fost de asemenea preîntâmpinaţi şi ameninţaţi de către profesorul Mihail Dăscălescu că vor avea de suportat consecinţe grave în cazul că vor îndrăzni să se ducă la înmormântarea poetului. Sigur că o astfel de conjunctură suspectă şi obscură nu era deloc accidentală şi ducea pe oricine cu gândul la existenţa unei mari fărădelegi şi nedreptăţi faţă de soarta şi memoria celui răposat fără să se ştie care ar fi fost vina sa. Astfel că suspiciunea privitoare la existenţa unei conspiraţii leviatanice a sistemului, fatidică şi monstruoasă, era cât se poate de evidentă şi reală. Iar epigramele lui Dumitru Covalciuc apărute la doar 40 de zile după înhumarea grabnică, fără priveghi şi respectarea cutumei locului, nu au fost deloc întâmplătoare şi oricum trebuie să vedem că au avut o semnificaţie şi un rol neîndoielnic nu în limpezirea adevărului, ci mai degrabă în pervertirea şi escamotarea lui.

De ce acum, după jumătate de secol, revenim la aceste epigrame, despre care la timpul lor s-a vorbit destul de mult, dar pe şoptite, între puţini ochi, însă fără să fi fost invocate în vreun fel în discuţii sau luări de poziţie publice care, de altminteri, erau pur şi simplu imposibile şi de neconceput în acele condiţii? Zic aceste lucruri, pentru ca să nu se mai repete „obiecţii” de tipul unora recente că, adicătelea, de ce autorul n-a fost tras de mânecă atunci când era în viaţă, că nu ar fi creştineşte să-l criticăm după moarte etc., fiindcă intrăm în derizoriu, de parcă epigramele în cauză, în esenţă incriminatoare şi denunţătoare la adresa ”amicului” răposat doar cu puţin timp înainte, ar corespunde întru totul preceptelor religioase, iar autorul lor ar reprezenta un model de nobleţe morală! Reactualizarea acestor epigrame uitate de către intelectualii români nord-bucovineni se datorează nu atât unei întâmplări oarecare, cât unui concurs de împrejurări… logice atâta timp cât mai sunt în viaţă rude apropiate ale poetului. Anume fratele mai mare al lui Ilie Motrescu, octogenarul Tatincu, după cum i se spunea în familie, dar mai oficial Constantin, unicul care mai locuieşte la Crasna, nici după cincizeci de ani nu-şi poate ascunde durerea pe care i-au provocat-o în tot răstimpul dat acele epigrame nu doar lui însuşi, ci şi tuturor celorlalţi membri ai numeroasei familii, durere şi nedumerire pe care n-a ezitat să le împărtăşească grupului de scriitori cernăuţeni veniţi vara trecută la mormântul poetului să-l pomenească la o jumătate de veac de eternitate. Şi după cum a mărturisit poetul Mircea Lutic mai târziu, anume acest fapt l-a motivat să caute şi să găsească în arhivă epigramele pe care în ziua de Sfântul Ilie, după slujba de la mormântul poetului, Constantin Motrescu, acasă la el, a recitat acestora încă o dată din memorie cele două catrene nenorocite, pe care doar în gând în acei lungi şi chinuitori cincizeci de ani le-a rostit de mii şi mii de ori, căutând zadarnic un răspuns, dar fără să poată înţelege nici până astăzi care a fost rostul lor din partea celui care se poziţiona de obicei drept un prieten al Motreştilor.

Oricând auzim sau rostim numele lui Ilie Motrescu, imediat ne transpare în conştiinţă soarta sa tragică. Dar cât de acută şi pătrunzătoare trebuia să fi fost această percepţie pentru rude, precum şi pentru adevăraţii prieteni ai săi şi nu numai, atunci, la patruzeci de zile de la înhumare, dar şi în tot restul vieţii lor! Dacă poetul ar fi fost în viaţă, aceste epigrame ne-ar fi lăsat impresia unei tachinării, poate nu chiar inofensive, destul de răutăcioase, însă admisibile între amici, unui reproş şăgalnic şi amical ce-ar fi vizat o inconsecvenţă oarecare de comportament, ar fi părut o parodiere a unui stil poetic nu prea potrivit firii şi structurii interioare a autorului de la Crasna. Or la o lectură mai atentă conştientizăm oripilaţi că în substratul acestor epigrame, obiectiv, se prefigurează un mesaj deloc abscons şi aluziv, ba chiar foarte tranşant. Însă în conjunctura pe care o cunoaştem a tragicului an 1969 nu mai poate fi vorba nici într-un caz de un joc nostim de cuvinte şi ironii prieteneşti. Este cu certitudine un mesaj acuzator, din care desprindem câteva semnificaţii indubitabile ce vizează discreditarea personalităţii artistice, umane şi morale a lui Ilie Motrescu. Versurile citate dintr-o poezie a sa, precum şi poanta din prima epigramă tind să sugereze cititorului că autorul scrie o poezie fără sens, fără valoare, ridicolă, „omul ăsta” nici măcar nu este poet, fiindcă e lipsit de vocaţie şi nu are nimic de spus. Cealaltă epigramă îl reclamă şi sub aspect pur omenesc a fi un oarecare „petrecăreţ pe la nunţi”, chefliu şi pierde-vară, care în mediul rural naţional al nostru deloc nu sunt bine văzuţi, pe de-o parte, iar în cele din urmă mai este denunţat şi de duplicitate, adică „umblă pe două punţi”. Păcatul făţărniciei a fost la poporul nostru întotdeauna blamat şi, desigur, nu făcea cinste nici autorului incriminat de Dumitru Covalciuc, dacă ar fi fost obiectiv şi drept, însă cititorul nu va afla din acest catren în ce constă ipocrizia sau vina lui de a „umbla pe două punţi” şi de ce pedeapsa pentru o asemenea meteahnă banală, să spunem, este atât de drastică, chiar capitală – „rişti mereu să te îneci”, de parcă cineva ar putea să se înece repetat, de mai multe ori! Iar în contextul în care au apărut aceste epigrame se ştia că Ilie Motrescu era deja mort, iar versiunea oficială „stabilea” că el s-a înecat în Prut… Care a fost, ne întrebăm acuma, iar cu atât mai mult îşi puneau această întrebare şi atunci nu doar rudele şi apropiaţii lui Ilie Motrescu, rostul „mesajului epigramatic” pe care se străduia să-l comunice opiniei publice studentul Dumitru Covalciuc? Nu cred că era adresat poetului decedat, ci reprezenta mai degrabă un avertisment şi o ameninţare pentru cei vii – să nu umble pe două punţi, fiindcă riscă s-o păţească ca şi poetul vizat în epigrame! Acesta, aşadar, nu era acuzat pur şi simplu de o duplicitate morală, ci de una mult mai gravă, probabil, una ideologică, fiindcă numai asemenea păcate puteau comporta pe atunci pedepse atât de crunte.

Să fi fost oare autorul, studentul Dumitru Covalciuc, preocupat de astfel de probleme din proprie iniţiativă? Fiind şi subsemnatul student pe atunci, în acelaşi an cu el, pot afirma fără reticenţă că asemenea gânduri ar fi părut destul de stranii şi nicidecum nu se încadrau în starea noastră de spirit, mă refer la mediul respectiv românesc al universităţii cernăuţene din perioada sovietică. De aceea, mai mult decât probabil, ne lăsăm tentaţi a presupune că i-au fost induse de undeva sau de cineva, dar nu e cazul să insistăm prea mult pe acest făgaş supoziţional. Totodată, nu trebuie de scăpat din vedere încă un aspect foarte important al rolului pe care îl îndeplinesc aceste epigrame – confirmarea apriori a faptului că poetul a murit în urma unui accident la scăldat, adică s-a înecat, aşa cum a susţinut întotdeauna ancheta oficială, deşi chiar şi atunci, precum şi în continuare de-a lungul anilor s-au adunat o grămadă de probe care vădeau contrariul. Într-un mod destul de evident, epigramele lui Covalciuc erau utilizate drept un argument propriu-zis al versiunii oficiale privind mai întâi dispariţia poetului, iar apoi a justificării pieirii sale în apele Prutului. Cel puţin, voalat şi neforţat, dar suficient de stăruitor şi insistent ca să nu se observe acest lucru, se strecura în conştiinţa publică versiunea respectivă a anchetei, pe care Dumitru Covalciuc a susţinut-o şi în continuare fără obstinaţie, descoperind în mai multe articole despre poezia lui Ilie Motrescu motive acvatice …predestinatoare. Bunăoară, în articolul „Povara destinului”, de la începutul anilor 90, D. Covalciuc scria despre Ilie Motrescu, drept „poetul… care a încercat să dezlege misterele din mediul acvatic” (!), iar în altul, din anul 1996, afirma: „Misterele din împărăţia învolburată a apelor le-a evocat de parcă timpul pentru el era deosebit de grăbit”, precum descoperea în continuare în acelaşi articol „frecvenţa unor epitete, găsite, înaintea dispariţiei sale în împrejurări atât de tragice, tulburătorului cuvânt „apa”. Aceste articole au fost reproduse de către Ion Ţâbuleac, prietenul poetului şi alcătuitorul volumului „Hora vieţii” din anul 2000, însă în postfaţa la ediţia respectivă conchidea cu tristeţe: „Marea dramă constă într-aceea că Ilie nu a putut să se înece în Prut, iar oficialităţile insistau în versiunea lor şi totul se ducea în neştire”. Din păcate, epigramele lui Dumitru Covalciuc au fost neîndoielnic părtaşe la această „neştire” atunci, deşi mai târziu a vehiculat şi alte ipoteze.

Referitor la cele „două punţi” trebuie să spunem că, spre deosebire de autorul epigramelor, Ilie Motrescu a avut întotdeauna o singură şi sigură punte, ceea ce i-a şi determinat sfârşitul său tragic, fiindu-i pângărit până şi trupul aruncat într-o ladă cu alte resturi umane şi tăinuit într-un mormânt din sectorul anonimilor şi celor fără căpătâi şi singuratici. Martiriul poetului Ilie Motrescu nu trezeşte nimănui nici o îndoială, însă, din păcate, şi după jumătate de secol de la dispariţia sa, nicăieri nu se suflă vreo vorbă cu privire la un bust pe care l-ar merita din plin memoria sa. Şi tot aici s-ar cuveni, ca în virtutea dreptului de apărare, să resping acuzele, ce nu vor întârzia să apară din nou, de răvăşire necreştinească a oaselor vreunui răposat de mai puţină sau mai multă vreme, de inculpare după moartea cuiva pentru nişte păcate, de altfel foarte reale, acuze ce vor fi nule şi neavenite din oficiu, fiindcă Dumitru Covalciuc a fost o persoană publică, după cum s-a poziţionat el însuşi cel puţin în ultimele două decenii şi care însuşi n-a prea dat dovadă de prea mult fair-play în relaţiile sale cu alte persoane notorii în acest spaţiu. Iar cei care nu vor dori să accepte argumentele în cauză ar putea să se consoleze cu aserţiunea că ar fi vorba de o sancţiune carmică inexorabilă pentru tot ce noi făptuim voit sau nevoit. Şi totuşi, în cele din urmă, dacă ar fi să admitem că ar fi vorba de o răvăşire oarecare, atunci trebuie să precizăm cu toată convingerea că nu este o răvăşire a oaselor cuiva, ci a mormanelor de gunoaie biologice şi deşeuri intelectualiste sub care a fost camuflat adevărul istoric şi uman timp de mai multe decenii şi prin contribuţia conştientă şi consistentă a diferiţilor „epigramatori” de ieri şi de astăzi.

ŞTEFAN BROASCĂ

       UNUI POET

„Un cuţit înfipt în lună,

Mă strecor prin geometrie”

– Oare ce a vrut să spună

Omul ăsta în poezie?

       UNUI AMIC

Dacă joci la şapte nunţi

Şi la toate te petreci,

Nu umbla pe două punţi –

Rişti mereu să te îneci.

          Dumitru COVALCIUC, student

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: