Andreea Haisan:

Tot ce fac, fac cu sufletul !

În haine „de stradă”, cu machiaj insesizabil, solista de muzică populară Andreea Haisan pare o fetiţă, cu zâmbet mare, sincer, cu ochi luminoşi. Îi spun că umple scena, că a dăruit-o Dumnezeu cu har şi râde senin, cu toată faţa: „Consider că în viaţa asta Dumnezeu ţi-a dat ceva, iar tu trebuie să valorifici acel ceva şi să îl dai mai departe. Iar dacă nu-l faci cu plăcere, mai bine nu-l faci”. Iar acel „ceva”, în comparaţie cu artiştii mari sau cu cei deja consacraţi, nu l-a descoperit ea decât de vreo zece ani şi poate l-ar fi descoperit mai repede, să fi fost încurajată. Însă, în momentul ăla, când a realizat că e fericită pe scenă, că poate transmite şi, mai ales, primeşte înapoi ceea ce oamenii îi transmit, a fost fericită. „E un click la mine, aşa funcţionez: dacă mi se transmite, dau înapoi.”

 Nume deja consacrat în muzica populară, deţinătoare de trofee valoroase obţinute la festivaluri prestigioase, între care şi cel de la Mamaia, realizatoare, împreună cu Paul Anania, a unei emisiuni folclorice, Andreea Haisan e un om deschis, cald, cu care să tot stai de poveşti.

„Sunt bucovineancă”

„Da, sunt bucovineancă. De aici am costumul, de aici mi-e repertoriul, mă simt bucovineancă. Sunt bucovineancă de la Fundu Moldovei, de unde e şi bunica”.

Iar cu bunica e poveste lungă şi emoţionantă, pentru că bunica a crescut-o de la un an şi i-a dat multe. „Bunica e, în primul rând, o persoană extraordinar de înţeleaptă. A rămas singură, la 34 de ani, să crească doi băieţi, într-un sat, s-a descurcat singură, a fost puternică şi a răzbit prin viaţă. Vreau să cred că mi-a dat înţelepciune şi darul de a fi cinstită şi împăcată cu mine. În general, oamenii, când îşi fac o radiografie a lor, personală, au tendinţa să pună în plus calităţi, eu vreau să fiu sinceră cu mine şi cred că de la bunica am dramul ăla de înţelepciune”.

Şi dragul de muzica populară, desigur: „Cânta şi bunica, dar mai mult muzica pe care o asculta la radio. Îmi amintesc de acordeonul cu două octave, pe care îl mai scotea uneori, îl cumpărase pentru unchiul meu, care era cel talentat din familie. Nu cu tata semăn, ci cu unchiul meu cel talentat. Sper!” îmi spune, şi mai râde o dată sănătos.

E bucovineancă, dar întâmplarea a făcut ca părinţii să se mute cu serviciul în Prahova. Acolo, Andreea a absolvit Liceul de Artă „Carmen Sylva”, unde a studiat pian, fagot şi muzică tradiţională.

A fost bine, a fost şi mai puţin bine: „Eu dintotdeauna m-am bătut cu pumnii în piept că sunt bucovineancă. Asta a făcut să fiu lăsată cumva în rândul doi, pentru că se scoteau în faţă, când venea vorba despre promovarea şi reprezentarea liceului la festivaluri, cei din zonă, solişti din Prahova”.

Se vede treaba, însă, că nimic nu poate pune stavilă talentului şi dorinţei de a face în viaţă ceea ce iubeşti să faci.

„Trebuie puţin umblat la repertoriu”

De cântat, sigur că a cântat încă de la grădiniţă. „Dădusem peste o casetă cu cântece pentru oameni mari, cu versuri aiurea, pe care oricum nu le înţelegeam. Mi-am spus că o să-i uimesc pe toţi la cămin dacă o să le cânt, şi aşa am făcut”. Asta a determinat-o pe doamna educatoare să o cheme pe mama şi să-i spună, cu glas grav: „Fata dumneavoastră are talent, dar trebuie umblat puţin la repertoriu”. Râde, nu-şi aminteşte versurile. Îşi aminteşte însă că a cântat „Sus, pe culmea dealului” când, tot la grădiniţă fiind, a dus-o mama la Palatul Copiilor, unde s-a prezentat cu părul pus pe moaţe: „Arătam mai … special, să zicem, decât aş vrea eu să văd tinerii de acum pe scenă, cu claia aia de păr şi cu costumul din Prahova”. Multe a învăţat, în timp, despre cum trebuie să se prezinte un artist pe scenă.

Şi la primul festival, „Dan Moisescu”, de la Topalu-Constanţa, de la care au trecut zece ani, avea opinci la bunda de dihor, încă nu învăţase despre costum, dar avea şi foarte multă încredere în ea. De asta, atunci când un reporter a întrebat-o dacă se aştepta să primească vreun premiu (îl primise pe al doilea), a spus, cinstit, că se aştepta chiar la primul. „Eram foarte modestă” spune, şi râde, din nou.

Energie a avut pentru toate apariţiile de la festivalurile la care a participat: „Atâta energie aveam că, până la al patrulea festival la care am participat, am şi cântat, am şi dansat, de se rupea scena şi se zgâlţâiau florile când urcam eu! Dar aşa simţeam! Aşa am făcut la Topalu, la Sighişoara, unde am luat trofeul, la „Pana de Păun”, unde am luat premiul special al publicului. La al patrulea, de la Sibiu, a venit la mine doamna Eugenia Florea, mi-a spus că sunt bună, că îi plac, dar că ar trebui să o iau mai uşor cu dansul. Şi m-am potolit”.

Trofeul de la Mamaia

În 2011, Andreea Haisan şi-a îndeplinit un vis, a câştigat trofeul Festivalului Naţional al Cântecului şi Dansului Popular Românesc de la Mamaia, premiul la care ţine cel mai mult. „Am avut două vise mari: primul – dat fiind că am cochetat şi cu dansul şi că la dans mi-am întâlnit şi soţul – a fost ca la nunta noastră să joace Junii Sibiului. Am avut o mare bucurie când asta s-a întâmplat.

Apoi, vorbind despre premii, mi-am dorit trofeul de la Mamaia. Îmi amintesc că mă uitam la televizor când se desfăşura festivalul, în perioada când încă nu mi se dăduse şansa să particip, şi îl visam noaptea. Mă vedeam cântând acolo şi, bineînţeles, obţinând trofeul”. Tot modestă, vedeţi bine, şi încrezătoare în talentul ei.

L-a luat în 2011, iar ea, cu aceeaşi energie bună, cu dăruire şi talent îşi urmează drumul: „Dacă îţi place ceea ce faci, nu simţi că munceşti. Noi suntem binecuvântaţi pentru că ne-a dăruit Dumnezeu şi ne câştigăm viaţa cu cântecul. Este şi asta o muncă, aşa e, sunt şi zile mai grele, mai încărcate, sunt evenimente obositoare, dar eu când intru în scenă îmi revin. Mă încarc din energia bună a oamenilor, găsesc în mine resurse să depăşesc oboseala şi îmi revin. Mă destind, ei pe mine, eu pe ei”.

„Viaţa-i dată în dar”

Admite că îi e mai aproape de suflet cântecul vesel („nu m-am axat pe melosul sensibil, nu că aş fi o insensibilă”), că se simte bine cântând melodii ritmate, energice, „dar, cumva, m-am legat şi de lucrurile care mă fac să gândesc, să simt şi să transmit din ceea ce simt”.

Aşa s-a născut „Cântec pentru bunica”: „Am gândit mult cântecul acesta. Am început să scriu şi versurile, ştiam ce doresc să transmit, numai că de fiecare dată când începeam să le scriu îmi venea să plâng şi nimic nu se mai lega. Le-a făcut un alt bucovinean talentat, Mihai Pascar, căruia i-am spus ce vreau şi ce simt, ăla a fost şi începutul colaborării noastre”. E o horă care îi aduce emoţie în suflet de fiecare dată când o cântă – prima dată s-a întâmplat în paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului şi s-a terminat în lacrimi, cum lacrimi au fost şi când a înregistrat-o, la Chişinău, unde s-a dus cu „nanu” de cununie Alexandru Brădăţan. A învăţat, în timp, să le stăpânească. E cântecul de care se bucură că-i este legat numele şi care o şi fericeşte peste poate pe bunica, cu care a filmat şi videoclipul. Care bunică, iacă, a ajuns şi ea vedetă. E cântecul pentru care i se cer negativele, mai ales de către tineri interpreţi, alt prilej de bucurie.

Şi a mai făcut un cântec pentru primul ei copil, pentru care a făcut o regie anume, l-a filmat cu o săptămână înainte ca acesta să se nască şi apoi, când avea câteva luni, „un cântec care să rămână peste timp şi pentru el”.

Iar când vorbim despre cântecul despre care spune că deşi nu a avut un impact puternic la oameni, l-a vrut ca un mesaj pentru aceştia, „Viaţa-i dată în dar”, vocea tinerei femei din faţa mea se sugrumă: „Vreau ca oamenii să se bucure de ceea ce îi înconjoară, să realizeze bucuria şi importanţa vieţii”.

Am râs noi ce-am râs până acum în interviu, iată că a venit şi momentul cu lacrimi în colţ de ochi.

Viaţă de artist

Andreea Haisan este căsătorită, din 2015, cu Costin Braşoveanu, pe care-l ştie de la 14 ani şi cu care este împreună de când avea ea cincisprezece ani fără o lună. E fericită că el este soţul ei: „Am avut norocul unui soţ extraordinar de înţelegător, care mă ajută foarte mult”. Admite că e „zăpăcita familiei”, că soţul ei, inginer electronist, dansator talentat, o „temperează”, o ţine în echilibru, îi dă putere să depăşească momentele solicitante pe care cariera şi viaţa de familie le presupun.

Maternitatea a fost „un şoc”, spune Andreea, ea fiind o artistă veşnic pe drumuri, cu 170 de drumuri făcute, de exemplu, între Bucureşti şi Sibiu. Asta nu a împiedicat-o să meargă la evenimente, să-şi onoreze angajamentele, tocmai pentru că a avut familia alături: „A fost soţul, au fost mama şi tata şi, mai ales, au fost socrii, acum ieşiţi la pensie. Eu, dacă sun acum şi-o rog pe mamaia să mă ajute, că am diseară un eveniment, mamaia – care stă la 100 km de Bucureşti – este diseară la mine, atât de săritoare este”. Fiul ei, de 3 ani şi două luni, fiica, de un an şi patru luni („o zvârlugă, nu ştiu cui seamănă…”) , o mai însoţesc în câte un drum, când şi soţul ei îi este alături. Nu e uşor cu doi copii, dar i-a dorit foarte mult şi e fericită că îi are. Şi poate cândva, cine ştie, va ajunge la „numărul ideal” de trei. „Atunci să te ţii ce-o fi în casa frumoasă şi dichisită a lui nanu, când venim la el, şi cum o zbura mingea pe acolo” râde Andreea.

„Baticul mă face prea serioasă”

Andreea Haisan a învăţat, în timp, să se îmbrace corect pe scenă. A învăţat de ici, de colo, au ajutat-o cursurile de la facultate – a absolvit Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti, specializarea Studii Culturale, Etnologie şi Folclor, apoi a făcut şi un master, în acelaşi domeniu. Dar nu uită momentul în care doamna profesoară Maria Macovei, cu care s-a întâlnit la un festival, a tras-o deoparte şi i-a explicat că „opinci cu bundă de jder nu se poate, tu, copchilă”. Şi-a pus, deci, ghete şi a ajuns singură la concluzia că gheata se aşază cel mai bine la costumul bucovinean, cu cămaşă, catrinţă şi bundă de dihor.

Batic, broboadă, nu poartă decât iarna, chiar dacă-i femeie măritată, „mă face să fiu prea serioasă”. Poate în timp, când va trece vremea codiţelor, când nu va avea aceeaşi pornire de a dansa înfocat pe scenă, deşi tare mă îndoiesc că asta se va întâmpla repede, privind-o.

Poartă straiele de la Fundu Moldovei, care au un specific diferit, le mai combină cu cele din zonă, „mă topesc după costumele din întreaga Bucovină”, şi are, ca orice solist care se respectă, multe costume, între care, desigur, vreo câteva care i-s mai dragi şi pe care le îmbracă mai des.

Iar la spectacolul lui nanu, cel în care Alexandru Brădăţan a sărbătorit 15 ani de cântec şi 30 de ani de viaţă, Andreea Haisan a purtat „o comoară”, un costum pe care l-a primit împrumut de la Horaţiu Silviu Ilea. „Un costum de colecţie pentru un concert de colecţie, cel al lui nanu”. A fost modul ei de a onora un eveniment la care şi-a dorit foarte mult să participe, a fost şi prima dată când a urcat pe scena Casei de Cultură din Suceava, îndeplinindu-şi, astfel, o dorinţă, aceea de a se întâlni cu publicul sucevean, şi … „a fost magic”. A primit şi a dat energie bună, cum îi place să spună, a umplut, cum face de fiecare dată, scena cu cântecul şi cu zâmbetul (şi cu dansul, desigur) şi şi-a meritat cu prisosinţă aplauzele.

Modele

„Modele îmi sunt şi îmi vor fi întotdeauna doamnele cântecului bucovinean care sunt embleme pentru întreaga generaţie. Le port recunoştinţă pentru tot ceea ce au făcut şi pentru toată munca lor şi mă gândesc cu drag la Sofia Vicoveanca, la Laura Lavric sau la Ştefania Rareş. Un gând de recunoştinţă trimit şi spre Mina Pâslaru, doinitoarea Bucovinei, din repertoriul căreia am interpretat multe doine la festivaluri” spune Andreea, adăugând că sunt alte timpuri, când culegerea de folclor e mai anevoioasă, de asta nutreşte respect pentru cele care i-au înlesnit accesul spre folclorul autentic, valoros.

Cum respect şi admiraţie are şi pentru colegii săi de generaţie: „Ei îmi sunt, mulţi dintre ei, pe lângă modele de cântec şi modele de suflet, ceea ce, pentru mine, înseamnă foarte mult”. Se fereşte să dea nume, dar cel de lângă noi, care ne-a fost alături pe parcursul întregului interviu, Alexandru Brădăţan, este cu siguranţă unul dintre ele: „Sunt oameni care ştiu să transmită ca artişti, dar ştiu şi ce înseamnă să fii om”. Şi, vorba cântecului lui nanu, „Cine se aseamănă, se adună”: „Trec printr-un moment din ăsta în care îmi plac cu deosebire lucrurile frumoase, oamenii care transmit energii bune. Nu că i-am îndepărtat pe ceilalţi din viaţa mea, dar îi vreau în jur pe aceştia care îmi dau energie şi cărora le dau şi eu înapoi din ceea ce primesc. Cred că aşa funcţionează circuitul vieţii, dacă gândeşti pozitiv, curat, deschis nu ţi se întâmplă lucruri rele şi primeşti răsplata în lucruri bune. Atâta timp cât ai principii şi valori, cât timp eşti pe drumul cel drept, oricât de superficială ar fi lumea din jurul tău, lucrurile vor merge în direcţia cea bună”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: