În zi de sărbătoare, de Schimbarea la Faţă

Hram la Schitul Mănăstioara

Cu secole în urmă, pe la mijlocul celui de-al XV-lea, tânărul Ştefan fugea de la o nuntă din Reuseni de mânia lui Petru Aron, care-i omorâse tatăl (frate fiindu-i acesta), domnitorul Bogdan al II-lea, cu gândul să-i ia tronul. Legenda spune că a scăpat cu viaţă pentru că undeva, în pădurea Plăvălari, s-a ascuns într-un stejar uriaş, din lemnul căruia mai târziu, când a devenit domnitor, a pus să fie construită o biserică, în semn de mulţumire. Se pare că nu există niciun izvor istoric care să ateste această legendă şi că primele documente care pomenesc despre existenţa bisericii din Mănăstioara, ce se spune că ar fi fost construită pe locul celei ctitorite de Ştefan cel Mare, datează din anul 1760, când acolo ar fi fost o mănăstire de călugări. De ei mai aminteşte doar o piatră de mormânt din cimitir, piatră acoperită de muşchi verde-gri, dar pe care, spun localnicii, se mai desluşesc câteva semne. Şi povestea unui blestem pe care l-ar fi aruncat aceştia asupra aşezării.

Spre schit, printre lanuri şi poveşti

În poiana unde se află Schitul Mănăstioara, în zi de hram, când se sărbătoreşte Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos, ziua în care, după ce a urcat muntele Taborului, a devenit strălucitor şi a fost numit fiul lui Dumnezeu, ajungem după ce parcurgem un drum pe alocuri pietruit, pe alocuri greu de trecut, mai ales cel din pădure, după ploaie, ce trece şi printre lanuri înalte de porumb şi de floarea-soarelui. Lângă ele, ciobanii au întins lâna pe care, aflu de la fostul învăţător Mihai Bujoreanu, care ne e bun şi generos ghid, ar da-o pe mai nimic, numai să scape de ea. Trecem pe lângă casa care a adăpostit odată, la începutul carierei, şcoala cu cei 11 copii ce învăţau în patru clase, pe lângă cea a fostului trompetist Conţu, care a învăţat notele muzicale în armată, şi după ce parcurgem ultima sa parte, prin pădure, ajungem în poiana de unde răsare, micuţă, Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, cunoscută şi ca Schitul Mănăstioara. Sunt însoţită şi de Constantin Moraru, neobosit fiu al satului Udeşti, cel care a iniţiat, în 2016, un apel, „Salvaţi trecutul istoric”, adresat Direcţiei Judeţene pentru Cultură, dar şi conducerii Consiliului Judeţean Suceava, preşedintelui Gheorghe Flutur, în care se cere sprijin pentru salvarea construcţiei care fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava începând cu anul 2015.

Zi de hram

Maşini multe, dar şi căruţe, cai legaţi de copaci, la umbră. Lume multă, mai multă decât m-aş fi aşteptat să găsesc într-un loc izolat. Două umbrele feresc de căldura soarelui bidoanele cu îngheţată, de care copiii par a se bucura cu deosebire. Dar şi taraba de unde părinţii le cumpără plasticuri colorate, ochioase, jucării care nu arată a avea viaţă lungă. Se strâng bani, la intrare, pentru prăznicarul de la Securiceni, pentru parohia Stâncuţa, din comuna Zvoriştea, lumea e mai generoasă în zi de sărbătoare, probabil.

Unicul stejar pe care reuşesc să-l identific are, spune Mihai Bujoreanu, peste 100 de ani, şi-mi place să cred că e neam cu cel care a făcut locul ăsta cunoscut lumii. Jos, la poalele lui, se slujeşte Sfânta Liturghie de către un sobor de unsprezece preoţi, câţi reuşesc să număr, între care se află şi preotul paroh Gheorghe Marişca. Le dau răspunsurile liturgice două coruri. Cel din Bosanci, bărbătesc, condus, aici, de Ion Spoială, cor vechi de peste 120 de ani, care adună peste 100 de membrii („Dacă veneam toţi, nu încăpeam aici” râde dirijorul), în care văd mulţi tineri, şi cel de la Udeşti – cor mixt, condus de Viorel Rusu.

Momente emoţionante, trăite laolaltă de oameni pe care „credinţa i-a adunat aici într-un număr binecuvântat”, aşa cum a spus, către sfârşitul slujbei, în „Cuvântul de învăţătură”, preotul Mihai Alexandriuc.

Lume multă la hramul bisericii

Sub peticul de albastru curat ca lacrima e lume diversă, venită din Udeşti, Bosanci şi Vultureşti; oameni în vârstă, care aduc cu ei mirosul hainelor scoase din camera cea bună, familii de gospodari bine îmbrăcaţi, cu ii ochioase, bogat împodobite, tineri, mulţi tineri şi copii zburdând prin jur sau plângând, cum numai copiii mici plâng, fără un motiv anume, de foame, de somn, de sete, de căldură.

Nu la fel de multă ca în alţi ani, aflu, totuşi, de la doi hrămari care se odihneau pe o margine de mormânt, mai jos de biserică. Vasile Renciuc, de loc din Mănăstioara, mutat la Plăvălari, şi Constantin Renciuc, rămas în micuţa localitate unde, acum, mai sunt vreo 18 familii. Pe vremuri, când era lume mai multă în sat, când erau mai mulţi tineri, la hramul bisericii se organiza şi o horă puţin mai la vale sau în curtea unui localnic. „Atunci săreau nasturii”, râde Mihai Bujoreanu, adăugând că balul era prilej de plătit poliţe, de lămurit certuri. „Acuma a zis părintele că e post şi e păcat să se facă horă. Nici oameni nu mai sunt, au murit sau au plecat în lume”. Satul e mic, cum a fost dintotdeauna, spun oamenii, poate şi din cauza blestemului pe care se zice că l-au aruncat asupra sa bătrânii călugări, cotropiţi în prea multe rânduri de duşmani şi forţaţi să plece de aici.

 Schitul are nevoie urgentă de reparaţii

Micuţa biserică, uşor înclinată într-o parte, acoperită de scânduri vopsite, care să protejeze scheletul, are nevoie de reparaţii, se observă asta cu uşurinţă. Este construită din bârne din stejar, consolidate cu cuie de lemn, iar acoperişul, în două streşini, este din tablă. De jur împrejurul ei se observă o „funie” în stejar, estimată a fi fost cioplită la 1870, după cum au arătat probele cu Carbon 12 făcute de specialiştii Muzeului de Istorie din Suceava. Şi înăuntru lemnul e lucrat tot din bardă, pentru că, aflăm de la părintele paroh, „toţi meşterii din Moldova se trag din Maramureş, de aceea şi bisericuţa seamănă cu cea de la Dragoşa, de lângă Putna, lucrată într-o tehnică specifică Maramureşului”. Intru cu capul plecat şi observ, cu toată întunecimea dinăuntru, că despărţirea dintre pronaos şi naos este destul de vizibilă, pericolul de prăbuşire fiind iminent. La lumina bliţului, catapeteasma îmi apare învăluită în misterul secolelor pe care le-a biruit.

„Dintotdeauna pe pământurile noastre au fost biserici şi altare, mănăstirile mari au avut întâi bisericuţe din lemn care apoi s-au dezvoltat. Faptul istoric este clar: Ştefan a fugit de la Reuseni prin pădurile acestea şi s-a ascuns într-un stejar mare. După 1457 a făcut aici o bisericuţă iar cea de acum, construită peste cea veche, datează, probabil, undeva după 1740”, spune părintele Gheorghe Marişca. Altarul ar fi cel din vechea biserică, catapeteasma având datarea 1765, când s-a făcut şi prima reparaţie, urmată de cele din 1848 şi în 1940. Se impune încă una, urgent.

Situaţia este în atenţia preotului paroh Gheorghe Marişca. „Cu greu am obţinut numărul de identificare al cărţii funciare, într-un registru inventar din anii 1948 – 1949. Am apelat la o firmă de cadastru care ne va ajuta să lămurim situaţia juridică a terenului, suntem în curs de cercetare şi cu credinţa că toamna aceasta se va rezolva intabularea şi obţinerea titlului de proprietate, pentru a putea începe demersurile şi a obţine autorizaţiile necesare” a spus preacucernicia sa, adăugând că legea nu îi permite să mişte nimic dacă nu e acoperit de acte. „Va urma un studiu arheologic, se spune că pe aici, pe undeva, este şi un beci, apoi unul de fezabilitate şi, după aceea, putem începe să visăm frumos”.

Deci există speranţă şi există certitudinea că mica biserică nu se va lua de aici şi muta la Putna, cum s-a propus cândva, iar în locul ei să fie făcută una nouă. Cu îngrijorare mi-au vorbit despre asta şi Constantin Moraru şi Lenuţa Curic, pe care-o zăresc oriunde mă întorc, atât de prinsă e în treburi, atât de cu grijă să fie totul bine. Căci hram înseamnă şi masă întinsă şi nu e uşor să faci asta în mijloc de pădure. Masă bogată, adusă de la restaurantul domnului Guşetu, binecuvântată de părintele Marişca şi onorată de oaspeţi şi de săteni, începută şi încheiată cu rugăciuni de mulţumire.

Şi cu un cântec care a adus emoţie şi lacrimi în ochii celor prezenţi în micuţa poiană, acoperită cu cer ce amintea de albastrul Voroneţului „Ştefan, Ştefan, domn cel mare”, cântat de corul din Bosanci. Ştiţi domniile voastre cum sună un cor bărbătesc, în mijloc de pădure, pomenindu-l pe Ştefan care, cândva, şi-a purtat paşii prin preajmă? Şi cum se suprapune peste el nechezatul cailor, dornici să plece la drum?

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Impecabilă prezentare

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: