Nu mi-ar fi atras atenţia dacă nu aş fi auzit-o plângând cu sughiţuri, la magazinul de unde-ţi poţi cumpăra cu bani puţini haine, jucării sau de-ale casei şi unde îmi făceam de lucru printre rafturi. Dorea neapărat o jucărie, o pisicuţă, şi bunica se ţinea tare. „Ai acasă o pisică adevărată, uite, îţi cumpăr pantalonii ăştia.” Nu voia pantaloni, că pantaloni mai avea acasă, dar pisică de jucărie, nu. A tăcut doar când bunica i-a spus că atâţia bani a trimis mama. Când mi-a apărut în faţă, de după stenderele cu haine, am văzut-o: o fetiţă de vreo cinci ani, blondă, micuţă şi firavă, cu o faţă care începea a se reaşeza frumos după atâta bocet.
În magazinul alimentar de alături cele două s-au nimerit la casă, în faţa mea. Bunica cumpărase zahăr, ulei, paste, detergent şi le pusese pe bandă. Privind lung deasupra, la dulciurile expuse, cea mică a cerut, cu voce cuminte, o ciocolată din aia cu nume de planetă. Nu mai erau bani, i-a spus bunica, iar ea a mai tăcut o dată.
I-am spus bunicii că, dacă îmi dă voie, îi cumpăr eu ciocolata, numai să nu se supere de îndrăzneala mea. Nu părea a fi genul de femeie care acceptă uşor un astfel de gest şi eu doream să fac un bine, atât. M-a cântărit lung, timp în care fetiţa mi-a spus, repede, cu voce de clopoţel, că mă roagă să iau două ciocolate mai mici, nu aia mare, doar pentru ea. Să fie una şi pentru fratele ei.
Nu mă bănuiţi că am scris rândurile astea ca să mă laud că am dat câţiva lei pentru un copil care jinduia după ceva dulce. Le-am scris pentru că, poate, sunteţi într-una din zilele alea când viaţa vi se pare, grea, urâtă, complicată, aiurea.
Comentarii