Un test

De vreo două luni, la o trecere din drumu-mi spre redacţie, municipalitatea a pus un semafor. Bun lucru, căci strada e mai mereu aglomerată, iar, astfel, în locul cu pricina, atât pietonii, cât şi vehiculele sunt mai păzite de clipa rea a nenorocirii. Semafor cu buton, de la apăsarea căruia pedeştrii au de aşteptat 90 de secunde la roşu, după care, la verde, au 20 de secunde să treacă, uneori îmbulzindu-se sau intersectându-se, gata-gata să se ciocnească pe zebră nas în nas ori frunte în frunte. Totuşi au timp suficient, iar dacă ar ţine cu toţii dreapta, precum automobiliştii, chiar că n-ar fi absolut nicio problemă. Se mai întâmplă însă uneori ca, la cele 90 de secunde de aşteptare la roşu, şuvoiul autovehiculelor de tot felul să-şi ia câte un răgaz, situaţie în care câte un pieton nu e în stare să treacă testul minimei răbdări şi să facă paşi mari către celălalt trotuar; iar uneori după el, după exemplul său, şi alţi câţiva, precum mioarele după cârlan… Majoritatea rămâne să aştepte verdele. Se zice că cel care – şi norocos în faţa riscului – e în stare să fure startul va ajunge primul, va ajunge departe. Cu sau fără semafor. Ori poate tocmai de aceea semafoarele, pentru a-i selecta din mulţime pe cei îndrăzneţi, care să ajungă undeva departe, după care şi alţii, precum oile…