„I-am lăsat cu cămăşi verzi şi i-am găsit cu cămăşi roşii” a zis tatăl meu (Papuc Ştefan – 1914-2017) într-o emisiune ProTv, referindu-se la anii războiului.
Altădată l-am auzit spunând că „dacă aveai cultivaţi 40 de ari de sfeclă de zahăr, erai mobilizat acasă”, adică erai participant la al Doilea Război Mondial dormind acasă, în patul tău! Poate mai şi umblai seara pe la fete, căci băieţi erau puţini.
„Şi cum moşul (bunicul) n-a putut să cultive 40 de ari de sfeclă de zahăr şi să rămână acasă?!” l-am întrebat eu. „Ei…, şi-atunci au fost tot felul de aranjamente…, cu certificate medicale… cu cunoştinţe…”.
Oricum, tatăl meu a fost mobilizat în 1939 „pentru două săptămâni” şi s-a întors acasă după 6 ani! La început au fost teme de luptă, apoi, într-o duminică dimineaţă, pe 22 iunie 1941, la ora 4, a început războiul. Exact după două luni, pe 22 august, a căzut rănit la Friedenthal, la circa 40 km de Odessa. A fost abandonat de Armata Română (nu l-au putut recupera imediat) dar n-a fost găsit de către trupele ruseşti, care au înaintat dincolo de el. Pe timp de noapte s-a târât printre două cuiburi ruseşti de mitralieră, încercând să ajungă la ai lui. S-a camuflat acoperindu-se cu buruieni, în marginea unui pârâu pe care nu l-a putut trece. A fost rănit din nou, de către o schijă a unui obuz tras de către Armata Română. A muşcat pământul de durere. Dacă ar fi ţipat, l-ar fi reperat şi ciuruit ruşii.
A doua zi au înaintat românii şi l-au salvat. Au urmat spitalul de campanie de la Grădiniţa (malul stâng al Nistrului), drumul cu trenul până la Craiova (spitalul „Filantropia”), recuperare parţială la spitalul din Suceava şi… înapoi pe front.
În 1942 a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi credinţă”. În 1943 a reuşit să scape din încercuire la „Cotul Donului”, iar în august 1944, în timpul retragerii, a fost prins de către partizani în Basarabia, undeva între Otaci şi Lipnic.
După interogatoriu, a fost dat pentru a fi împuşcat. A reuşit să-i înduplece, pupându-le mâinile şi picioarele, şi a fost lăsat în viaţă. A fost dus în lagăr şi scos la muncă. Mâncarea era o ciorbă lungă, într-un lighean cu o lingură la şase oameni. „Când prindeai lingura umblai cu ea roată prin lighean să prinzi o fasolă!”, îmi povestise tata.
N-a fost tocmai disciplinat; a fugit din lagărul de lângă Jmerinka (Ucraina). Şi, deşi s-a tras cu automatul după ei (erau trei), niciunul nu a fost nimerit.
A stat fugar prin Ucraina şi prin Basarabia şi a ajuns, pe jos, acasă exact în dimineaţa zilei de Paşte, cred că în 1945.
A mai fost prins de două ori de ruşi, în Ucraina şi Basarabia, şi încă de două ori tot de ruşi, în România, dar a reuşit să-i păcălească şi să scape.
După toate cele întâmplate, tatăl meu n-a fost trecut pe vreo listă pentru împroprietărirea care s-a făcut după război. Asta probabil fiindcă nu a luptat şi pe frontul de vest. S-au făcut liste cu veteranii de război şi pe lângă cei în drept s-au lipit şi alţii, care n-au avut nimic de-a face cu războiul, dar au fost pe fază şi au trecut la „cămăşile roşii”. Au primit pământ, şi alţii, mai „merituoşi” (adică mai slugarnici faţă de noua putere instalată), au primit funcţii pe care nici în vis n-ar fi putut să le primească.
Aşa s-a făcut că în satul Lisaura, un fost paznic la „Conlemn”, cu doar patru clase primare (şi nici alea ca premiant), a fost pus director la „MAT” şi răspundea, chipurile, de două regiuni: Suceava şi Neamţ.
Când venea de la serviciu (pe jos, căci aşa era atunci) îşi ţinea mapa cu două degete doar de un colţ, privea cam la un 20 de metri în faţă şi părea cel mai cultivat din grupul celor cu care se nimerea. Erau timpuri când orice gândire putea fi periculoasă, aşa că cel mai inteligent era să taci şi să asculţi!
Un altul, tot de la noi din sat, nu ştia să scrie, dar devenise membru al Partidului Muncitoresc Român şi, pentru a nu se face partidul de râs cu astfel de oameni, într-o săptămână, precum în basme, l-au şcolarizat şi i-au dat certificat de absolvire a patru clase.
Între toţi, în satul Lisaura se remarcă în mod deosebit unul venit de prin zona Săveniului care avea vreo zece clase şi partidul l-a pus director de şcoală în satul vecin. Acum, nu ştiu dacă prin fişa postului avea sarcină să-şi bată joc de adevăraţii profesori, absolvenţi de facultate, dar el asta făcea! Nu-i putea suferi pe cei mai educaţi ca el, care, în plus, nici nu veneau din „familii cu origini sănătoase”, adică nu veneau din familii sărace, din familii cărora nu le plăcea lucrul, din familii dezorganizate, de beţivani etc.
Acest individ se credea foarte important, încât cu greu răspundea la „bună ziua!”. Şi nu întotdeauna. Avea un soi de lehamite faţă de satul Lisaura şi faţă de lisăureni, încât a lăsat cu limbă de moarte să nu fie cumva înmormântat în Lisaura. Aşa s-a şi procedat, numai că umbra acestui demn urmaş al lui Stalin încă mai bântuie pe uliţele satului Lisaura.
Un fost repetent în clasele primare a ajuns consilier local şi, în prostia lui, l-a propus ca nume de stradă. Cei de la primărie, fără vreo altă consultare, au îmbrăţişat propunerea, iar pe absolventul a vreo zece clase l-au declarat chiar profesor! Asta îmi aduce aminte cum, prin anii ’80, nişte pupincurişti i-au acordat lui Nicolae Ceauşescu titlul de „doctor în matematică”, deşi nu avea absolvite decât cinci clase primare. Să auzi şi să nu crezi! Totuşi aşa au fost vremurile.
Vizavi de toată povestea asta, dacă cei de la Primăria Ipoteşti nu schimbă denumirea străzii „Prof. Ghe. Nistor”, poate n-ar fi rău ca Lisaura să se îmbogăţească şi cu alte nume faimoase: de bătăuşi, de hoţi, de puşcăriaşi, de braconieri, de protejaţi ai miliţiei, de împroprietăriţi fără drept (şi după război, şi după Revoluţie), de nongospodari, de repetenţi, de reduşi mintal etc., că au fost şi din ăştia, şi ar fi păcat ca satul şi comuna să-i uite şi să nu se mândrească şi cu ei!
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii