Radu Bercea, mereu între Cruce şi Înviere

 Radu Bercea. O viaţă de om şi încă una. Şi încă mai multe, ivite din logodirea culorii cu gândul şi durerea. Căci numai ea, durerea, coborâtă-n adâncuri fiinţiale şi înălţată, sublimată apoi în lumină, poate zidi, cu vârful pensulei şi-al sufletului, în colţul cel mai dinlăuntru, semne şi simboluri ale firii. Un destin pe care istoria mare l-a aplecat, l-a contorsionat, l-a traumatizat, l-a aruncat dintr-un ungher în altul al durerii. Dar nu l-a înfrânt niciodată…

Vieţi trăite între borne de hotar. Copilărie distrusă: război, fuga dintr-o parte în alta a Bucovinei, pierderea casei, plecarea tatălui pe front şi moartea acestuia. Adolescenţă mutilată: turnat la Securitate de un coleg de la Şcoala de Arte din Iaşi pentru o afirmaţie de un cumplit adevăr (Soldatul sovietic n-a venit să ne elibereze, ci să ne cotropească…), anchetat cinci luni cu neînchipuite metode de intimidare scoase la iveală, atârnarea de gât a acuzaţiei de încercare de răsturnare a regimului, un proces militar ca un circ şi condamnarea la 20 de ani de muncă silnică. Chipuri ale infernului, presărate prin temniţe cu nume sunând a distrugere: oameni şi câini, umilinţe de nepovestit, foame, bătăi, norma de lucru peste puterile unui om, moarte, peste tot moarte. Maturitate: eliberarea dintr-o închisoare mai mică într-una mai mare. Şi, peste toate, talentul. Uriaşul talent, care n-a putut fi încătuşat de nimic şi de nimeni, singura nădejde în revenirea la normalitate.

Prima întâlnire a mea cu Radu Bercea şi arta sa fascinantă s-a depănat într-un noiembrie târziu şi destrămat din 2015, anotimp în care lansarea a două volume semnate Aurel Brumă („Cartea noimelor” şi „Azilanta”) se împletea cu vernisajul expoziţiei „Memoria retinei gulagului românesc”, în holul Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Iaşi. M-a durut atunci întâlnirea, fiindcă fiecare lucrare expusă acolo nu era altceva decât o rană încă nevindecată a timpului răsucit ca o lumânare, timp răstignit în ocniţe de zarcă. Mărturii în alb şi negru, tăiate cu câte un ţipăt de roşu permanent, ce-i fulgeră artistului firea calmă şi răbdurie.

Mult mai târziu am atins, cu infinită sfială, resorturile interioare ale acestui demers de neuitare. Când te-ai întors din spaţiul cu iaduri suprapuse, de care, orice ai face, nu te poţi desprinde, trebuie ca şi ceilalţi să arunce un ochi măcar în infern, în istoria necosmetizată a unor vremi de care, cei mai mulţi dintre noi, nu am aflat decât din cărţi. De aceea, e mai mult decât necesar un fin acordaj între retina rănită şi privirile noastre, căutând, împreună, o lacrimă tămăduitoare care să ne cuprindă pe toţi deopotrivă.

Lucrările din acest ciclu, adunate, între timp, în volume mărturisitoare, sunt, pur şi simplu, interogaţii fără sfârşit, altele decât mult prea uzatul de ce. Întrebări ale căror răspunsuri se cern ca perpetuă suferinţă, trăită iar şi iar.

Mereu în căutarea a ceva nou, mereu stăpânit de o febrilitate creatoare, mereu zbătându-se într-un alean fără leac, Radu Bercea călătoreşte neobosit între grafică, acuarelă, culori acrilice, decoart. Expoziţii peste expoziţii, idei peste idei, cărţi ilustrate, prieteni de suflet răsfăţaţi printre tablouri.

Dacă lansarea de la Fălticeni a cărţii lui Constantin Bulboacă, „Hora cuvintelor” (Muzeu „Ion Irimescu”, 29 martie 2019), a fost înveşmântată de o expoziţie de grafică filigranică, pe care Grigore Ilisei a numit-o cărbunoasă, peste două săptămâni Radu Bercea ne-a răsfățat întru lumină, însoţind cartea aceluiaşi autor, invitându-ne la un pelerinaj, de data aceasta la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”: un vis cu peisaje şi flori (15 aprilie 2019).

Un pelerinaj pe drumul luminii interioare, ce necesită un ochi interior pe măsură. Cu o paletă cromatică aparent restrânsă şi o sinceritate de invidiat a mesajului, pictorul ne face să vibrăm odată cu liniile orizontului care se întretaie mereu. La intersecţia zariştilor cu sufletul, Radu Bercea durează. O durabilitate translucidă, purtând totodată o invitaţie la comuniunea cu freamătul mistic surprins în relaţia dintre model şi reflectare. Asistăm, ba chiar suntem părtaşi la o complicitate a naturii, un joc secund în care peisajele şi vasele cu flori (corole de minuni în prelungirea altor corole) sunt pretexte ale nebănuitelor lumi interioare.

Un spaţiu ficţional în care se descarcă, prin linii simple şi clare, aşternute câteodată cu o mână nervoasă, nuanţe de mister care adăpostesc un lirism bine temperat, la braţ cu tumultul interiorităţilor zbuciumate. Regăsim în tablourile expuse o sete de eliberare, în care culorile sunt strigăte într-o naraţiune vibrantă. Între înserări şi răsărituri, drumuri de apă şi de pământ, cărări de ceruri mărginite de copaci sau de acoperişuri, Pictorul integrează în tablourile sale colţuri aparent familiare, metamorfozate printr-o desfăşurare seducătoare de ritmuri şi forme. Mi-a rămas sufletul rătăcit printre rame, nemaiştiind încotro s-o apuce…

Pecetluind, tablou de tablou, înflorirea luminii crucificate, renăscute din durere şi neuitare, artistul plastic se dăruieşte, cristic, răstignindu-se zi de zi, între orizontala iubirii de semeni şi verticala înălţării, mereu în aşteptarea Învierii. Ce ne rămâne în această primăvară a spiritului renăscut decât să devenim, cu adevărat, împreună-locuitori ai acestor lumi semnate, inconfundabil, Radu Bercea?

 MIHAELA GRĂDINARIU