Grăbim pasul după el, prin faţa Casei Culturii. Merge repede, repede, cărând doi saci mari, plini cu sticle de plastic, din câte deduc. Se opreşte în laterala clădirii, pune sacii jos şi studiază tomberoanele. Prietena mea îi întinde ştrudelul cumpărat de la o patiserie apropiată, el zâmbeşte, surprins, cu toată faţa, şi mulţumeşte. Plecăm, cu sufletul greu.
În prima zi de Paşte, îl găsim aşezat turceşte în mijlocului trotuarului, undeva, în apropiere de spital. Mănâncă, direct de pe trotuar, din borcanul cu ciorbă, pe care i l-o fi dat cineva venit să-şi vadă o rudă internată. Mai are şi alte vase cu mâncare, aliniate, în faţă. Îi dau câţiva lei, deşi nu a cerut. Îi dau şi plecăm, cu sufletul greu. Din urmă, îi aud glasul, amestecat cu zgomotul maşinilor care gonesc pe bulevard:
– Paşte fericit, doamnă!
Mesaj, de la prietena mea, a doua zi de Paşte: „Amărâtul ăla cu ştrudelul, cel de ieri, de la spital, s-a dat jos din autobuz, în centru. Pare că cineva i-a dat o geacă frumoasă. Papucii par să îi fie prea mari. A văzut porumbei şi, din sacoşa lui cu resturi, a scos nişte pâine uscată şi le-a dat. Se uită religios în coşul de gunoi acum. Duce o luptă pentru supravieţuire, aşa cum ştie el”.
Viaţă, în trei acte.
Comentarii