Paştele copilăriei mele

 Paştele copilăriei mele era fără iepuraşi de ciocolată, de pluş sau din leduri şi fără ouă împodobite cu abţibilduri sclipicioase. Pregătirile începeau cu mult timp înainte, odată cu Postul mare: se scoteau toate covoarele din casă, se văruiau pereţii înnegriţi peste iarnă de funinginea din sobe, se aeriseau toate lucrurile din şifoniere şi din lăzi. Nu ne făceam planuri pentru vacanţe, acest cuvânt nu exista în vocabularul bunicilor mei; singurele dăţi când se îndepărtau de casă pentru mai multe zile erau acelea când mergeau la spital sau la băi, anchilozaţi de reumatisme sau de boli. Şi-apoi, primăvara, înainte de Paşte, era multă treabă în curte: începeau săpatul şi semănatul în grădină, cloştile scoteau pui…

Ştiam că se apropia marea sărbătoare când mama-mare ne punea să văruim pomii din faţa casei. Aliniaţi, cu „şosete” albe imaculate, merii, perii şi prunii înfloriţi anunţau vestea cea mare printre zambile, lalele şi narcise.

Toată perioada pregătirilor era simţită de noi, copiii, ca o corvoadă: eram sătui de mâncarea de post şi abia aşteptam să dispară din circulaţie oalele cu borş de zarzavaturi, varza şi mâncarea de cartofi.

Săptămâna mare era cea mai obositoare, dar şi cea mai frumoasă: tata-mare aducea brânza şi carnea de miel de la cioban, mama-mare făcea cozonacii şi vopsea ouăle, care erau în special roşii, conform tradiţiei. Noi, cei mici, vopseam ouăle cu model: luam un ciorap de damă, în care puneam câte un ou, o frunză de pătrunjel sau de leuştean şi scufundam totul în vopsea.

Făcutul cozonacilor era ca o loterie: nu se ştia niciodată rezultatul. În fiecare an apărea câte o nouă reţetă, de la vreo gospodină care le ştia pe toate. Era suficient însă ca făina să fi tras un pic de umezeală pentru ca rezultatul să nu fie întotdeauna pe măsura aşteptărilor. Se făcea cald în casă, se punea făina într-un lighean mare, ţinut special pentru astfel de ocazii, se pregătea aluatul care era frământat cât era ziua de mare, coca dospită se împletea cu umplutura, apoi se punea totul în forme. Noi, copiii, aveam cozonăceii noştri, mici şi rotunzi, puşi în oalele de bucătărie. Se dădea foc la cuptorul mare, de lut, din curte. Aşteptam cu emoţii rezultatul, să vedem dacă au crescut sau nu, dacă sunt copţi şi suficient de pufoşi. După ce se răceau, mama-mare îi ducea în casa mare, îi punea pe şifonier sau pe masă, pe o coală albă de hârtie. Toată casa se impregna cu miros de cozonaci, care e şi mirosul Paştelui din amintirea mea. Le dădeam târcoale, dar nu puteam să mâncăm din ei până în ziua de Paşte, pentru că „era păcat”. Posteam forţat, împreună cu cei mari, pentru că era păcat „să mănânci de dulce şi apoi să te duci la Denii”.

Şi cum la Denii ne plăcea foarte tare, merita să rezistăm oricărei tentaţii. Din păcate, nu-mi amintesc nimic de la slujbele respective, pentru că nu îmi era mintea la ele. Plecam de acasă în grupuri mari, în special femei şi copii, pe înserate, şi umpleam uliţele de poveşti. La biserică găseam scuza căldurii dinăuntru şi a fumului de lumânări pentru a rămâne afară, unde ne fugăream când eram mici, iar mai târziu ne dădeam ochiade, fete cu băieţi. Un semn de mare simpatie, o adevărată declaraţie de dragoste, era acela când un băiat se apropia cu lumânarea aprinsă şi se prefăcea că îi dădea unei fete foc la păr. Era un mod prin care el îşi declara sentimentele, la fel ca iarna, la bulgăreala cu zăpadă. Cel mai aşteptat moment era acela în care se înconjura biserica; ştiu că pare sadic, dar ne distram copios când vedeam cum, pe întuneric, se mai împiedica vreo băbuţă.

Sâmbăta, mama-mare pregătea drobul şi plachia de miel (un fel de stufat), pe care le băga la cuptorul mare din curte. În tot acest timp, noi salivam pe lângă ea, într-un extraordinar exerciţiu de aşteptare şi autoeducare, de renunţare şi sacrificiu în vederea unei recompense mai mari. Ne pregăteam toţi, după puteri, să întâmpinăm Învierea lui Iisus. Poate de aceea Paştele e pentru mine o sărbătoare atât de importantă, pentru că e sărbătoarea întoarcerii la viaţă, după suferinţe şi aşteptări.

După ce pregătirile erau la final, ne îmbăiam şi ne puneam hăinuţe curate, pregăteam lumânările şi mergeam la biserică, la Înviere, ca să luăm lumină. Mama-mare îmi spunea că lumina de la miezul nopţii ajunge la candela din altar, printr-o minune, direct de la Ierusalim. De aceea, nu am pus niciodată la îndoială existenţa lui Dumnezeu: dacă îşi făcea timp, cât era el de mare, să trimită lumină sfântă până pe strada noastră amărâtă, însemna că era cu adevărat mare şi atotputernic!

Ajungeam acasă la 3 sau la 4 dimineaţa şi, la ora aia, oricât de târziu ar fi fost, ne aşezam la masa plină cu bunătăţi, după ce ne spălam cu apă din cana unde pusesem un ou roşu şi luam o bucată de anafură. Nu cred că am mai mâncat vreodată drob mai bun ca acela şi nici cozonac la fel de parfumat.

În ziua de Paşte ne trezeam devreme, ne îmbrăcam cu hăinuţe şi încălţări noi şi plecam, împreună cu alţi copii, cu „Hristos a înviat!”, un fel de colind cu care mergeam pe la casele oamenilor ca să îi anunţăm vestea cea mare. Ei ne răsplăteau dându-ne cozonac şi ouă roşii sau un bănuţ. Nu am ocolit niciodată nicio casă, nici pe cele ale oamenilor celor mai săraci, şi nici nu s-a întâmplat vreodată să nu fim primiţi sau să nu ni se ofere ceva.

Între timp, tradiţiile şi oamenii de atunci au dispărut, uliţele s-au golit. În magazine, la oraş, au apărut cozonacii mari şi pufoşi, iepuraşii şi ouăle cu surprize. Doar Paştele din amintirile mele a rămas la fel, cu coji de ouă roşii împrăştiate pe uliţă şi miros de cozonaci din casa mare.

 LUCIAN DIMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: