Mai de voie, uneori mai de nevoie, îndemnată şi, câteodată, chiar mânată de-o prietenă mai dornică de mişcare, merg la sală. De sport, da. Să mă mai dezmorţesc, să mă păcălesc că slăbesc, să trag de aparatele alea şi să-mi descopăr muşchi noi.
Pentru o femeie orgolioasă, trecută de prima tinereţe, cu câteva kilograme în plus, cu o minimă – hai, mică! – rezistenţă în mânuirea fiarelor de acolo, mersul la sală nu e aducător de mari satisfacţii, ba e chiar generator de frustrări şi invidii. Fără să vrei tragi cu ochiul la domniţele alea cu talie de viespe, subţirele, trase prin inel, care-şi unduiesc formele sub privirile unor băieţi care icnesc, ridică, trag, împing sau ale celor trecuţi de adolescenţă care abia reuşesc să-şi controleze privirile în preajma lor. Iar dacă în faţă îţi apare domniţa aia pe care muşchii se văd mai ceva ca pe o planşă anatomică, dacă eşti şi slabă de înger, ţi-ai stricat ziua/seara.
Văd la sală o doamnă, tânără, supraponderală, cu multe şi vizibile kilograme în plus. Multe, multe. E imposibil să nu o vezi, iese din tiparul obişnuiţilor locului. Mă uit la ea cum păşeşte şi iar păşeşte pe miniscările rulante. Probabil face asta de multă vreme, tricoul e ud pe ea. Ştiu ce efort presupune urcarea aia continuă, sărmana de mine am ajuns la performanţa de a chinui aparatul ăla doar vreo 15 minute, şi alea în două reprize. O privesc cum le coboară, străbate sala în lungul ei şi merge, zâmbind frumos, senin, spre zona unde se lucrează picioarele. Ştiu că nu îi e uşor, mai ales că la sală sunt tot felul de oameni, printre ei tineri încrezuţi, cărora nu poţi să le ceri profunzime în aprecieri şi delicateţe în priviri. Ştiu că nu e uşor să treci simplu, firesc, pe lângă fetele alea cu părul curgându-le pe umeri, venite la sală să-şi facă fotografii şi să surprindă ocheade admirative.
Dar ea trece zâmbind şi-şi vede de treaba ei şi, în momentul ăla, nu cred că admir mai mult pe cineva pe lumea asta.
Comentarii