În lumea largă şi în sinele încăpător

Pe urmele înaintaşului său Dinicu Golescu, dar extinzând spaţiul călătoriei şi în alte părţi ale lumii, Constantin Arcu întreprinde o călătorie în America de Sud, experienţa acestui itinerar parcurs în dubla lui semnificaţie, trăirile, sentimentele, în contratimp, uneori, fiind consemnate în cartea „Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud. Jurnal de voiaj în contratimp”*.

Înţelegem de obicei călătoria ca deplasare în spaţiu, în locuri până atunci necunoscute, şi, prin timp, prin capacitatea imaginativă a pelerinului de a se proiecta în trecut sau în viitor. Timpul preferat de Constantin Arcu este prezentul, un prezent al cărui puseu tinde să-l prelungească pentru a-l fixa nu doar în propria memorie, dar şi în cuvântul care rămâne şi dăinuieşte.

Desigur că în aceste însemnări sunt importante şi locurile pe care le vizitează, în martie – aprilie 2017, în America de Sud: Argentina, Bolivia, Peru, Chile, Brazilia, celebrele Machu Pichu, Cuzco, Puno, Titicaca, Copacabana, La Paz, Santiago de Chile, Valparaiso, Buenos Aires, Rio de Janeiro, dar dincolo de aceste locuri care au exotismul lor, locuri miraculoase care ne fac să visăm ca la nişte ţinuturi de basm, important este călătorul. Acesta călătoreşte într-un spaţiu necunoscut, care-l cucereşte prin inedit, dar şi în propriul sine, care-i prilejuieşte revelaţia miracolului, ţinându-l, în prelungiri generoase acordate de destin, într-o stare de graţie. Călătoria are această dublă valenţă, interioară şi exterioară. În spaţiile pe care le străbate, el, călătorul avid de cunoaştere, se descoperă pe sine în dimensiuni, unele, nebănuite.

De aceea, această însemnare a călătoriei (mele) în America de Sud nu este o simplă relatare, nu conţine doar impresii de călătorie menite a stârni invidia sau dorul de ducă al altora, ci mai mult. Călătorul este permanent în peisaj ca un observator insaţiabil, dar nu detaşat de spectacolul etern evanescent şi miraculos al lumii. „Eu sunt o fiinţă raţională, o trestie gânditoare”, se autopersiflează acest pelerin, permanent răsfrânt asupra sinelui propriu. El se dedublează mereu. Există un eu accesibil celorlalţi companioni, cu gesturi şi comportament înscrise într-un cod acceptat ca o convenţie sine qua non; există, apoi, un eu interiorizat, frământat de pornirile iraţionale pe care are şi tendinţa de a le elibera, şi pe aceea de a le cenzura.

Autoironia este semnul, întotdeauna, al inteligenţei. Modul în care se autopersiflează şi se autoironizează în ipostaza de macho virtual apar ca modalităţi ale unui umor bonom care începe cu sine însuşi, cu acel eu prins în capcana relaţiei dintre aparenţă şi esenţă. Năzdrăvanul care-l îndeamnă la năstruşnicii este un fel de daimonion degradat, care-l ţine prizonier în sclavia instinctelor, dar şi un reflex al spiritului critic cu repere în lumea pe care a lăsat-o acasă şi spre care se întoarce încărcat de imagini şi de trăiri generate de peisajele exoticelor locuri, dar şi de peisajele lunare ale sinelui.

Sinceritatea în confesiune pare a fi muza memorialistului care-şi apropriază o reflecţie a lui Benjamin Disraeli: „Asemenea marilor călători văd mai mult decât îmi amintesc şi îmi amintesc mai mult decât am văzut”, şi alta din Antonio Munos Molina: „Eşti oricine şi nu eşti nimeni, acela pe care îl inventezi tu sau ţi-l aminteşti şi pe care îl inventează şi şi-l amintesc alţii, cei ce te-au cunoscut demult, în alt oraş şi în altă viaţă, şi cărora le-ai rămas în minte ca o imagine încremenită a celui ce ai fost atunci, una dintre acele fotografii uitate ce ţi se par bizare şi chiar îţi displac când le revezi din nou după nişte ani”, pentru a-şi construi propriul portret, prin regăsire şi răsfrângere în sistemul de gândire şi reprezentare ale altora.

E un autoportret fidel în limitele autopercepţiei şi autoreprezentării, cu lumini şi zone de penumbră. Atras de spectacolul lumii necunoscute, ca şi de cel al feminităţii, eliberat de inhibiţiile, de constrângerile sociale, călătorul îşi acordă dreptul unei libertăţi absolute într-o vacanţă pe care şi-o reprezintă ca absolută.

Ca un nou Ulise, Constantin Arcu se întoarce în Ithaca sa, punctul de sprijin necesar pentru a visa la o altă aventură universală. Călătorul şi-a revelat ambele ipostaze. Dacă, însă, călătoria în exterior s-a încheiat, cea interioară poate continua. Iar rodul acesteia, al călătoriei interioare şi interiorizate, în care călătorul rememorează întâmplările, din care a reţinut chiar mai mult decât a văzut…, este cartea pe care tocmai, mă gândesc, aţi citit-o…

ANA DOBRE

*Constantin Arcu, „Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud. Jurnal de voiaj în contratimp”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2018.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: