De mirare este pentru însuşi poetul de unde are resurse să iubească atât de pătimaş „rugul arzând în sânge blondele femei”, astfel încât, ajuns la senectute totuşi, constată cu deznădejde şi uimire că „astăzi, ajuns cu slova scrisă/ pe fiece cărămidă a anilor/ Mă întreb de ce în sânge mai/ curge învolburata patimă?” (Iubit-am pătimaş, p.42). Scrierile sale nu se întremează în preajma amintirilor, ci chiar în camera rece în care iubirea sa (încă) doarme, tocmai învinsă de Cea care nu cruţă pe nimeni: „Tu nu mai ai nici o amintire/ Inima ta nu mai are emoţii// Surâsul ţi-e paşnic ca o icoană/ Al meu e înnegurat de tristeţe” (Singurătatea e numai tăcere, p. 86).
Şuvoiul liric provocat de vestea că viaţa iubitei va fi curmată peste numai o lună de zile este pentru poet izbăvitor. Lamentaţia sa are ceva din impersonalitatea bocetului profesionist al femeilor despletite ce jelesc la căpătâiul celei definitiv pierdute. Dar devine sfâşietoare şi cu totul demnă de compasiune când vorbele i se transformă în rugă: „Doamne, dă-mi mie neodihna/ Las-o să aţipească în pace/ Ochii ei albaştri sunt plini de tine/ Doamne, iart-o şi lasă-i lumina!” (Rugă. Zenoviei pe patul de spital, p.54)
Este dureros şi nedrept să-i ceri lui Dumnezeu să-i trimită lui Mihai Vicol o năprasnă pe cap. Dar iată, precum scoica cea aleasă, poetul zămisleşte perle.
Comentarii