> Dumitru Rusan, un gospodar al sinelui
Versul unui şlagăr cândva la modă devine laitmotivul zilelor şi nopţilor unui tânăr de 20 de ani. Ca să înţelegem cum e posibil una ca asta, e destul să citim lămuririle pe care autorul ni le oferă, lapidar, pe coperta a doua a romanului epistolar „Cum gândeam la 20 de ani”, apărut în 2018 la Editura Pre-Text din Câmpulung Moldovenesc: „În anul II de facultate, semestrul II 1965: exmatriculat împreună cu patru studenţi ai Facultăţii de filologie a Universităţii Babeş-Bolay din Cluj-Napoca. În aprilie, învăţător la Valea Caldă Mică, raionul Turda. În luna iunie, în armată: Compania P.C.I. Braşov. La 15 octombrie 1965 aveam să împlinesc 20 de ani”. Motivul acestei excluderi ni se relevă vag, penibilul situaţiei şi netemeinicia injustei decizii luate de profesorul Mircea Zaciu fac pesemne ca autorul scrisorilor să se jeneze a le mai pomeni, condensând în versul unui cântec toată amărăciunea, ca şi determinarea de a nu se lăsa înfrânt de acest „brânci brutal”, cum îl numeşte Luca Suciu, unul dintre confraţii loviţi de aceeaşi soartă, pe care viaţa i l-a dat lui Titi Rusan. Nu a fost ultimul, dar a fost unul care, aşa cum se exprimă acelaşi Luca Suciu, l-a „deviat de la traseu”.
Dacă la 20 de ani „nervii (tăi) încep să capete bătături”, nu sunt de vină numai conflictul dintre aspra viaţă cazonă şi sensibilitatea tânărului literat, ci şi şocul recent al excluderii din facultate şi obstrucţionarea unei cariere profesionale promiţătoare, a şansei de afirmare şi împlinire artistică. Eticheta de „element tulburent” îl va urmări şi în perioada stagiului militar şi, de-a lungul celor 39 de scrisori adresate fratelui său de cruce, Cornel Cotuţiu – un alt exclus de la facultatea de litere –, vom găsi destule dovezi că soldatul Titi, fruntaş mai apoi, era o gură spurcată şi, fără a da dovadă de insubordonare, îşi trata superiorii exact aşa cum meritau, gratulându-i cu „preţiozităţi estetice” verbale, în cel mai neaoş stil românesc. Pedepsele, pe măsura frustrărilor acestora, erau executate fără crâcnire. Acelaşi Titi însă, însetat de cultură, cumpăra, fura şi cerşea cărţi, asculta muzică clasică în încăperi în care pătrundea prin efracţie, vizita expoziţii de artă şi îşi muncea pana înmuiată în tuşul unităţii pentru a compune proze scurte şi chiar un roman. Până să înveţe „actilografia”, cu acelaşi tuş îi scria fratelui Cornel despre frământările sale, dar şi duioase epistole mamei, sperând că va fi înţeles şi iertat pentru ceea ce el încă mai era convins că a fost vina sa.
„Mă desfac în zeci de Titi neidentici” scria în scrisoarea cu nr. 14. Unul comenta pe marginea predestinării bergsoniene, altul îşi înjura superiorii, unul stingea focuri (căci făcea armata la o unitate de pompieri), empatizând cu victimele, altul se juca cu focul, strecurând şopârle cu umor subversiv în corespondenţa cu prietenii. Focul îl sperie şi îl fascinează în egală măsură. „Parcă era o orgie diavolească” spune la un moment dat. Nu mult după aceea era cât pe ce să-i cadă victimă. A scăpat doar intoxicat. Numai focul său interior nu putea fi stins. „Am certitudinea că exist numai atunci când scriu” mărturiseşte la un moment dat. „Nadirul latent” barbian creştea şi se fixa pe veci în tânărul Rusan.
E momentul să pomenim că multe dintre epistole au ca motto sau citează pe parcursul lor versurile din „După melci”: „Iarna coarnele se frâng,/ Melc natâng,/ Melc natâng!”. Puterea magică şi vindecătoare a descântului barbian trebuie că a fost în acele vremuri de restrişte Firul Ariadnei lui Dumitru Rusan care, fără să folosească nicio clipă cuvintele destin, soartă sau alte sinonime, pomeneşte în mai toate scrisorile despre proiectarea şi construirea unei case. Nimic mai nevinovat pentru o eventual sigură cenzură, deşi proprietatea şi opinia personală nu erau văzute cu ochi buni în acele vremuri, când şi ideea de a fi pescar în Pacific părea mai tentantă pentru rebeli. Totuşi a fost un mod ingenios de a păcăli cenzura. Filosof sau subversiv, pentru autor casă însemna, din câte înţelegem, o viaţă împlinită curat şi un destin artistic suitor, deşi sinuos. Pentru că, aşa cum spune în scrisoarea din 26 ianuarie 1966, „Cel puţin să fim oameni şi să ştii că şi asta e mult”. Desigur, se referea la acele vremuri, dar e un adevăr etern valabil. Tânărul Rusan conştientizează, la 20 de ani abia împliniţi, că trăieşte în „miezul unui ev aprins” şi, nemulţumit de arta angajată, caută formula prin care să reuşească să transpună în scrisul său cuvântul curat. A ceda tărâmul cultural, „educarea maselor”, după cum se spunea atunci, unor neaveniţi, goi intelectual şi cultural, i se părea o laşitate unui tânăr erudit care îi pomenea şi îi comenta, după cum constatăm din scrisori, pe Blaga, Barbu, Arghezi, dar şi pe Kafka, Hemingway, Sartre şi Camus. „Avem o mare răspundere” scrie, la un moment dat, „aceea că vom fi cândva bătrâni”. Epoca incendierii „podurilor” în mod avangardist trecuse, Titi Rusan şi-a dat seama că „fantoma” care bântuia Europa va arde câteva decenii de cultură românească, dacă cineva nu va sta pe baricadele acesteia. Întâlnirea cu Barbu (Eugen) se pare că l-a lămurit. Funcţia socială a artei fost unul dintre subiectele predilecte ale ultimelor scrisori adresate prietenului Cotuţiu.
O altă obsesie a sa era, la acea vreme, omul pur, curăţenia spiritului care, reflectată în artă, este singura izbăvire posibilă a omenirii şi a românilor în mod special. De acolo şi veneraţia pentru Brâncuşi, de acolo şi faptul că a apelat la maestrul Ion Maftei pentru ilustrarea romanului devenirii sale.
De la de la anii corespondenţei sale cu Cornel Cotuţiu şi până la izbăvirea de „omul roşu”, ca un adevărat gospodar al sinelui, Dumitru Rusan, cel care a suit o Golgotă şi ajuns din Valea Caldă în Valea Plângerii şi înapoi pe Obcina Bucovinei, inventându-se şi reinventându-se pe sine, a ars şi a renăscut de mai multe ori din propria cenuşă. Dar asta e altă poveste în care, poate, cândva, un amator de biografii romanţate sau nu, va găsi un subiect bun pentru posteritate.
LUMINIŢA IGNEA
Comentarii