Mănăstirea Humorului, în secvenţe cronicale din urmă cu o sută de ani

În urma hotărârii mai marilor Eparhiei Bucovinei din toamna anului 1889, în fiecare parohie încep a fi scrise Condici cronicale, pe baza unui tipic ce cuprindea începutul bisericii (zaciatie), satului precum şi dezvoltarea – în timp – pe plan bisericesc, istoric, demografic şi cultural al comunităţii, date ce erau consemnate într-un registru special care era înregistrat la biblioteca parohiei. Ajunse la zi, preoţii înregistrau în continuare principalele evenimente naţionale şi locale, despre vreme şi anul agricol, despre boli şi decese, despre vizite şi viaţa unor importante personalităţi etc.

Unii preoţi, cu precădere scriitori, sau cu veleităţi literare, au lăsat în urmă ample asemenea lucrări, dar şi mulţi alţi parohi au luat în serios această îndeletnicire patriotică de durată. Cotidianul „Crai nou” a inserat cu generozitate în paginile sale fragmente cuprinzătoare din cronicile de la Frătăuţii Noi şi Bucşoaia la rubrica „Astăzi despre”…

Supunem în continuare atenţiei cititorilor un scurt fragment din Cronica de la Mănăstirea Humorului, scrisă în urmă cu o sută de ani de către preotul paroh Nicodim Ştefureac, exact din perioada amplelor frământări istorice, evenimente ce au culminat cu Marea Unire.

„În anul 1914, în 2 august, a fost mobilizare generală pentru începutul resboiului celui mare. Atunci au plecat toţi bărbaţii până la 42 de ani la resboi. Mai toţi sătenii i-au petrecut până la gara din Gura Humorului unde era lume peste lume şi o îngrămădire de oameni prin vagoane că cei mai mulţi şedeau deasupra vagoanelor şi au plecat la resboi spre Sârbia. Prin sat s-au făcut multe pregătiri şi s-au strâns multe lucruri pentru „Crucea Roşie”. La 8/21 septemvrie 1914 s-au oprit de a trage clopotele la biserică şi nu s-au mai tras până în 8 faur, în Duminica Ortodoxiei din 1915.

Întâia invazie rusască a venit în Mănăstirea Humorului în 21 decemvrie 1914/3 ianuarie 1915, sara. Armata a poposit afară de sat, la Izvor peste noapte. Numai câţiva ruşi au vinit până la crâşma din sat, apoi s-au întors. Luni, a doua zi, la 9 oare dimineaţa au intrat ruşii în sat cu canoane şi muniţie şi au trecut spre gara din Gura Humorului. S-au luptat abia la Bucşoaia cu legionarii români, care au fost împrăştiaţi în toate părţile. Pe urmă s-au dus în 8 faur 1915 şi au venit în locul lor austriecii. Aceştia au făcut mai multe împrumuturi de resboi de la gospodari şi au dat sătenii, fiecare, câte ceva parale, altul mai mult, altul mai puţin.

A doua oară au intrat ruşii în Mănăstirea Humorului miercuri 8/21 iunie 1916 la 3 oare după amiazăzi şi s-au luptat la Podu Izvor. Acolo au murit împuşcaţi doi ostaşi austrieci din Slavonia şi s-au înmormântat în ţintirim. Apoi s-au luptat cu canoane pe la George Tudoraş ( în partea de est a satului, N.I.); a picat un cazac rus şi a fost îngropat în grădină la Toader Jucan. Mulţi soldaţi austrieci au fost prinşi pe imaş. Bănuind ruşii cum că ar fi soldaţi austrieci la casa parohială au înconjurat-o şi au voit să-i deie foc şi să-i omoare pe toţi casaşii, numai că, făcând cercetare minuţioasă şi, neaflând soldaţi austrieci acolo, s-au îndărăptat împuşcând spre casa parohială. În Gura Humorului au ars ruşii târgul. Miercuri, la o săptămână, în 28 iunie a vinit un automobil cu trei cazaci dinspre Humor şi au prădat casa parohială pe la 5 oare p.m.

Printre multele trupe ce au trecut şi au poposit pe la casa parohială a venit în 26 iunie şi un căpitan rus înalt, cu numele de Constantin Danciu , român neaoş din Odessa şi ne-a mai înveselit sufletul, auzindu-l vorbind româneşte şi purtându-se foarte cu omenie.

După ce a trecut oaste după oaste prin sat, mergând spre Dorna, s-au aşezat în Mănăstirea Humorului mai multe cuptioare de făcut pâne şi cazărmi militare. Cete militare luau vitele de la români, dară tot plăteau cam câte 150 până la 200 de ruble pentru vită mare; porcii cei mai grei până la 60 de ruble. Fiind cuptioarele de pâne aici, nu numai oamenii de la noi ci şi din împrejurimi aveau pâne destulă. La început se căpăta cu 30 de copeici o pâne de 5 kilograme, pe urmă s-a mai scumpit până la o rublă şi jumătate. Dară era pâne destulă încât hrăneau şi vitele cu dânsa şi se făceau foarte frumoase. Dar ce folos însă, că tot ruşii le luau şi le tăiau.

Greul cel mare a vinit în 4 august 1917, când a venit frontul cel mare în sat. Au fost peste zece mii de călăreţi cu cai. Au ars toate gardurile, au stricat toate grădinile şi ţarinele; au luat şi cea de pe urmă vacă şi nu plăteau nimică. Ici-colea, din protecţie, lăsau câte o vacă. Dacă vinea cineva să se jăluiască la comenduire, încă îl lua cu sila la lucru la şanţ. Mai în urmă s-au fost îndârjit şi sătenii şi nu vroiau să deie nimică la ruşi. Se băteau în parte cu dânşii, se împuşcau unii pe alţii. Înainte de a se retrage ruşii, oamenii le furau ce puteau, mai ales caii, care tot ai lor fuseseră dinainte”.

În continuare cronica este completată de preotul inspector Ambrozie Gribovici, viitorul protopop de Humor, care, până la numirea unui nou paroh, gira problemele parohiei locale.

 „După retragerea ruşilor, la începutul lui februarie 1918, detaşamente de oaste română au ocupat poziţiunile lor din Bucovina. Bucuria românilor bucovineni a fost mare dar nu şi de durată, că ruşii au încheiat cu germanii şi austriecii precum şi cu aliaţii acestora pacea ruşinoasă de la Brest-Litovsk. Românii, izolaţi, s-au văzut nevoiţi să încheie un armistiţiu cu Puterile Centrale şi să evacueze Bucovina la începutul lui martie. După armistiţiu a urmat pacea de la Bucureşti din 7 maiu 1918, o pace umilitoare pentru România, care însă, spre norocul ei şi al poporului român, n-a apucat a se pune în aplicare şi a şi fost desfiinţată prin marile victorii câştigate de francezi, englezi şi italieni asupra germanilor în Franţa, asupra austriecilor în Italia, asupra bulgarilor în Macedonia şi Serbia, asupra turcilor în Siria în cursul verii anului aceluia.

Cu armistiţiul din 11 noemvrie 1918, încheiat între francezi şi germani, s-a finit războiul mondial. Ziua aceasta este de mare însemnătate pentru noi românii bucovineni, pentru că în această zi a intrat Divizia a VIII-a română sub comanda generalului Iacob Zadik în Cernăuţi, punând stăpânire românească în Bucovina.

Un Congres mare, adunat din toată ţara la Cernăuţi, a hotărât în ziua de 15/28 noemvrie Unirea Bucovinei cu România, iar trei zile mai târziu, adecă în 18 noemvrie/1 decemvrie s-au unit şi ardelenii, adunaţi şi ei în congres la Alba Iulia.

Fiind Basarabia unită cu România încă din 27 martie/9 aprilie 1918, cu alipirea Ardealului, s-a desăvârşit unirea tuturor românilor într-o singură ţară. Deci anul 1918, carele la început s-a arătat atât de vitreg neamului nostru românesc, a fost un an cu noroc, lăsându-ne moştenire România întregită.

În anul următor (1919 ), s-a adunat la Paris Conferinţa de Pace. Până să recunoască aceasta unirea politică a ţărilor româneşti, România a avut mult de furcă cu popoarele vecine pentru asigurarea stăpânirii asupra provinciilor unite, mai ales cu ungurii, care sperau să redobândească Ardealul. Atacurile ungureşti s-au finit cu sdrobirea armatei lor şi ocuparea Budapestei la 4 august 1919 de armata română sub comanda generalului Mărdărescu, ştergându-se prin fapta aceasta durerea şi amărăciunea zilei de 6 decemvrie 1916, când nemţii şi ungurii au ocupat Bucureştii. Bande de ale lor continuau să prade, să jefuiască şi să omoare. Una din aceste bande l-a ucis pe generalul român Stan Poetaş, căruia basarabenii, în semn de recunoştinţă i-au ridicat un monument în oraşul Soroca.

Cu toate că a trebuit să curgă şi în anul 1919 încă mult sânge de român, Conferinţa de Pace de la Paris nu a atribuit ţării noastre hotarele ce ni le-am dorit. Banatul a fost tăiat în două, dându-se sârbilor comitatul Torontal, iară la nord de râul Mureş, hotarul a fost împins spre răsărit pe o adâncime de 30 de kilometri.

În lăuntrul ţării s-a aşezat însă pretutindene în provinciile unite administraţie românească.”

Imaginile ne prezintă Trepte ale permanenţei şi continuităţii la Humor: ruinele vechii biserici, zidite în piatră de vornicul Oană, înainte de 1415, pe locul unde fusese alt locaş de lemn, apoi biserica construită de marele logofăt Toader Bubuiog la 1530, bijuterie de arhitectură şi artă moldovenească, alături de turnul de apărare, ridicat în timpul voievodului şi bine-credinciosului Vasile Lupu, la 1641 precum şi biserica actuală, edificată în 1983 şi târnosită de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, viitorul Patriarh al BOR, Prea Fericitul Teoctist.

 ION NETEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: