Violonist, compozitor, teolog şi mare patriot, Porumbescu a întruchipat, în scurta sa existenţă, autenticul românesc cu tot ceea ce este mai frumos şi mai pur – de la freamătul codrului, şoptirile dulci ale pâraielor, până la glasuri de bucium care răsună a jale –, caracterizând un erou cu un destin romantic. Tânărul Ciprian a crescut într-o casă unde credinţa şi cultura se învăluiau într-o armonioasă îmbrăţişare. Era şi normal ca acest fiu de preot, şi nu a unui preot obişnuit, ci cu vădite înclinaţii spre literatură şi artă, să crească într-un mediu ales. Micuţul Ciprian a început, de la vârsta de şase ani, studiul muzicii cu Carol Miculi, apoi vioara, la Ilişeşti, cu Simon Maier, continuând la Gimnaziul din Suceava, cu Ştefan Nosievici şi, în particular, cu Anton Valentin şi C. Schlötzer. Pentru talentul deosebit al fiului său, preotul Iraclie a primit o vioară Amati, datând din anul 1626, de la un ţigan bătrân, ca recunoştinţă pentru hrana dăruită lui şi cetei sale de lăutari, în vremea secetei din 1866. Este de la sine înţeles că Ciprian asista la toate horele din sat, precum şi la alte manifestări muzicale din partea locului. Cuprins de dragostea pentru valorile neamului său, adolescentul Ciprian, după unii biografi de-ai săi, a participat la sărbătorile organizate de societatea Culturală „Arboroasa“, la Mănăstirea Putna, din anul 1871, unde a cunoscut şi s-a împrietenit cu o altă stea din constelaţia culturii române, luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Ciprian Porumbescu, pe numele la naştere Ciprian Golembiovski, a văzut lumina vieţii la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă modestă de ţară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză, având o soră mai mare, Mărioara. În primăvara lui 1882, cu doar un an înainte să moară, avea loc premiera operetei „Crai nou”, la Braşov. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp, avea să-l ucidă. Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian. Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl, Iraclie, nu era foarte bogat. Probabil că aici i s-a strecurat tuberculoza în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică. În această perioadă, în anul 1869 mai precis, a intrat în contact cu vestitul taraf al lui Grigore Vindereu, considerat un adevărat „Barbu Lăutaru” al Bucovinei. În 1871, de ziua Mănăstirii Putna, ce împlinea 400 de ani de la sfinţire, conduce împreună cu acela (doi dirijori la două viori) un taraf de 30 de membri în curtea mănăstirii. Se nasc apoi o serie de compoziţii ale lui Ciprian Porumbescu inspirate din repertoriul lui Vindereu, dar şi o serie de culegeri de versuri, executate pe loc de Vasile Alecsandri (prezent şi el la manifestaţie). Cu patimă s-a avântat în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.
În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, dar pentru el începuse deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani şi de compus toate lucrările minunate pe care le ascultăm astăzi aşa cum, odată, demult, le ascultau trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi „valurile mării” în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă. Între anii 1873-1877, a urmat cursurile Institutului Teologic din Cernăuţi. Unde a primit noţiuni elementare de armonie şi dirijat coral de la preotul Isidor Vorobchievici, renumitul profesor şi compozitor bucovinean. În anul 1881, familia sa îşi schimbă numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim. Deşi nu a fost hirotonit, Ciprian şi-a manifestat deplin dragostea pentru Biserică, prin compoziţiile muzicale menite să înfrumuseţeze cultul divin. („Cântările Sfintei Liturghii în Do major“, „Tatăl nostru“, „Adusu-mi-am aminte“, „Condacul Maicii Domnului“; lucrări pentru coruri mixte: „Priceasna de Paşti“ şi „Axion la Rusalii“). În perioada 1879-1881, a urmat cursurile Conservatorului din Viena, susţinut financiar şi de mitropolitul Bucovinei de atunci, Silvestru Moraru Andreevici, iar acolo a studiat armonia cu Anton Bruckner şi a primit noţiuni despre muzica corală de la Franz Krenn.
Dragostea pentru tot ce-i românesc l-a însoţit toată viaţa. A început să compună piese de o rară frumuseţe şi sensibilitate. La Cernăuţi, a condus corul Societăţii culturale „Arboroasa“, iar la Viena, a dirijat corul Societăţii studenţeşti „România Jună“. Aici, a scos, în anul 1880, colecţia de 20 de piese corale şi cântece la unison, reunite în „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români“ („Cântecul ginţii latine“, „Cântecul tricolorului“, „Imnul Unirii“, „Pe-al nostru steag“, „La malurile Prutului“, „Altarul Mănăstirii Putna“). După această perioadă, urmează cea mai fecundă etapă a vieţii sale artistice. La 11 martie 1882, a avut loc premiera operetei sale „Crai nou“, piesă în două acte, pe textul poeziei lui Vasile Alecsandri. A fost unul dintre cei mai faimoşi compozitori români ai vremii sale. Ziarele vremii chiar îl asemuiau cu Johann Strauss şi Franz Liszt. Dar în 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Înfiinţarea la Cernăuţi a societăţii studenţeşti „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale. Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil. Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns… Când a ieşit din închisoare, după unsprezece săptămâni, era deja cu moartea în piept. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea înfrigurat pentru el. Aici a compus „Crai nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia, pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. La Ilişeşti, unde locuiau bunicii lui, Ciprian trăieşte prima şi unica lui iubire. Când îşi vizita bunicii, Ciprian şi sora lui, Mărioara, era primit cu bucurie şi în casa pastorului evanghelic Gorgon, bun pianist şi mare amator de muzică. Berta, unica şi marea obsesie sentimentală a artistului de la Stupca, Ciprian Porumbescu, s-a născut la poalele obcinilor carpatine, în Ilişeştii Sucevei, la 17 martie 1861, fiind cea de a şasea fiică a Adaminei şi a pastorului protestant Taraugott Gorgon. A învăţat la Şcoala elementară germană din satul natal şi apoi la un pension de fete din Biala-Bialitz. Deşi cel de al doilea copil al Emiliei şi a preotului ortodox Iraclie Porumbescu, Ciprian, a locuit între 1860-1862 în Ilişeşti, la bunicii săi dinspre mamă, şi mai apoi a revenit adesea în această localitate, pe Berta Gorgon a descoperit-o abia la 21 iulie 1878, dată fatidică, ce i-a rămas veşnic în memorie. Din acest moment, imaginea ei angelica, înaltă, zveltă, cu părul negru şi ochii albaştri, i-a stăpânit mintea, trupul şi sufletul şi i-a martirizat inima pentru restul vieţii. Atenţia tânărului compozitor este atrasă de Berta, fiica în vârstă de 17 ani a pastorului, o apariţie romantică, graţioasă, cu ochii albaştri ca viorelele. Ciprian o revede pe Berta în timpul vacanţelor. Se îndrăgosteşte de ea iremediabil şi simte ca şi fata îi răspunde la sentimente. Stăpânit de imaginea iubitei de la Ilişeşti, compune, în septembrie 1879, nocturna Berta. Într-una din vacanţele petrecute la Ilişeşti, Ciprian o revede pe Berta, însă fata îl întâmpină cu răceală şi indiferenţă. Printr-o scrisoare înflăcărată, Ciprian îşi declară iubirea şi o cere în căsătorie. Sentimentele lui se lovesc însă de prejudecăţile părinţilor fetei, care îl sfătuiesc să o uite şi să se dedice muzicii, a doua sa iubită. Dragostea neîmplinită se revarsă acum în compoziţii răscolitoare: „Résignation”, „Te-ai dus, iubito”, „Dorul”, „Reveria”, „A căzut o rază lină”. În cele din urmă, Berta s-a căsătorit cu farmacistul Alfred von Rossignon, la Rădăuţi. Rămasă văduvă, s-a stabilit în Germania, unde s-a stins în 1947, la aproape 86 de ani. În octombrie 1880, în liniştea de la Stupca, Ciprian termina „Balada pentru vioară”, cea mai cunoscută dintre lucrările sale. Compoziţie inspirată din cântecul doinit al poporului şi din romanţa veche românească, „Balada“ are o armonie caldă, impregnată de poezie şi melancolie, ceea ce o face să rezoneze cu sufletul oricărui român. Se spune că, în ultimele luni de viaţă, Ciprian Porumbescu şi-a cântat la vioară, prin ferestrele larg deschise, iubirea şi tristeţea, încât trecătorii rămâneau înmărmuriţi, uitând să plece. Sfârşitul s-a întâmplat la Stupca, îngrijit de sora lui Mărioara şi de tatăl Iraclie. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. Vioara devenise prea grea pentru el. „Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea.” Lua cu el taina unei iubiri imposibile şi neînţelegerea chinuitoare, fără să accepte cu adevărat boala. A doua zi, „craiul nou“ al muzicii româneşti s-a adăugat cerului înstelat al culturii româneşti. Parcă Domnul S-a grăbit… Ciprian avea doar 29 de ani. Părinţii, rudele, prietenii au fost puternic marcaţi de această plecare neaşteptată. La înmormântare au participat pe lângă cei pe care sufletul lui i-a preţuit şi corul teologilor din Cernăuţi, care i-a cântat tulburătoarea cântare „Adusu-mi-am aminte“, iar colegul său din Societatea „Arboroasa“, Constantin Morariu, a ţinut un emoţionant cuvânt. Lacrimi şi flori de la Braşov, din partea Societăţii „Junimea“, a prietenilor şi a admiratorilor, precum şi cele ale iubirii sale pătimite, Berta Gorgon, trimise de la o margine de lume, au înveşmântat mormântului junelui compozitor. Aceasta este, pe scurt, viaţa plină de căutări şi bucurii, neîmpliniri şi poticniri a lui Ciprian Porumbescu, dar opera monumentală, numărând aproximativ 250 de lucrări în diverse forme şi genuri muzicale, l-a păstrat nemuritor în conştiinţa neamului nostru românesc.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii