Ultima carte a scriitorului bucovinean Ioan Mugurel Sasu, „Robinetul”, propune o retrăire, în prezentul istoric şi văduvit de memoria trecutului, a unei experienţe colective dintr-un timp vămuit de libertatea trăirilor sociale, culturale şi, mai ales, individuale. Dintr-un spaţiu concentraţionar, al obsedantelor decenii de împliniri măreţe, povestea unui şperaclu social, robinetul, dezvăluie o adevărată „caracatiţă artificială” care drămuieşte destine, construind punţi de vieţuire in extremis într-un spaţiu sedus de mărinimiile unei epoci decadente, devenit, de altfel, un adevărat „pat al lui Procust” în care personajele îşi prelungesc sau îşi ajustează trăirile proprii. Metaforă a vieţii şi a morţii, Robinetul îşi asumă statutul unui personaj care ştie prea mult pentru a se destăinui, dar ştie prea puţin pentru a supravieţui unor directive istorice. Astfel, Robinetul devine un purtător de cuvânt al unor tranşee sociale şi economice, explodând, rând pe rând, în strigăte sfărâmate de trăirea momentului, printr-o adevărată polifonie a unui spaţiu temporal strivit de istorie şi recuperat prin lupa prezentului nemijlocit. Ca supravieţuitor incurabil, Robinetul îşi drămuieşte trăirile în strigătele poleite de aurul unei epoci: oportunist, plecându-şi capul sub securea istoriei („Logica dezvoltării aparatului politic nu era cu mult diferită de cea a existenţei şi modernizării robinetului, se mai înfiinţa câte ceva, se stabileau funcţii şi apoi situaţia devenea de un firesc atât de aflat între limitele normalului, încât nu se admitea niciun fel de părere care să-i lezeze importanţa.”), subversiv, ieşindu-şi din matca orgoliilor concentraţionare („Spre deosebire de robinetul local, cel al marilor taine ale politicii, mai ales cea cu implicaţii externe şi dintre acestea cele cu iz financiar, era bine închis, ceea ce circula între muritorii de rând nu era verificabil şi nu putea fi crezut de lumea obişnuită cu fapte fundamentate logic şi imposibil de convins că ar putea exista dispreţ la un nivel mai înalt decât cel mai înalt nivel.”), disident, deschis la fluenţa socialului („Robinetul fusese doar paiul de care se agăţase şmecheria edilitară în strategia ei de a obţine fonduri băneşti şi aprobare pentru astfel de construcţii…”, „…ceva mai puţin decât nimic, de fapt nici nu a avut rost atâta tevatură pentru o ţeavă prin care nu curgea altceva decât apă de ploaie.”), evazionist, devenind „mască” pentru fiecare personaj în parte („…oamenii poartă măşti de protecţie sub care îşi ascund vulnerabilitatea, tocmai acea vulnerabilitate care ar sta la baza sensibilităţii din care izvorăşte adevărata iubire”).
Personajele cărţii – nea Sandu, Emil, pictorul, primarul, preotul, Maria şi Marta, Genoveva, Lili (secretara), Niculina (croitoreasa), preoteasa, dar şi „vocile străzii” (din partea a doua) – îşi definesc soarta sub semnul robinetului care le asigură o viaţă socială cât de cât tihnită, dar care le subjugă libertatea, fiecare regăsindu-se pe sine într-o altă formă a libertăţii, iubirea: „Ochii ei vorbeau direct cu sufletul aceluia care nu credea, cu nici un chip, că persoana lui ar putea prezenta atât de mult interes, încât să aibă drept de a interveni în dialogul dintre ochi şi suflet”, „Se pare că există secrete atât de secrete, încât trebuie protejate şi de sine”, „Mergi liniştit şi bucură-te că ai undeva, în tainiţele sufletului, o insulă pe care să te adăposteşti atunci când te asaltează răutatea, indiferent a cui”.
Fin cunoscător al locurilor şi al oamenilor, Ioan Mugurel Sasu realizează, cu măiestrie, o galerie de portrete, individuale, dar şi peisagistice, natura îmblânzind, de fapt, trăsăturile umanului deformat de vremuri: Alexandru Steriade (nea Sandu) – „un om fără nimic special în înfăţişare, poate doar mustaţa mare şi stufoasă, care fusese cândva neagră, dar acum avea suficiente fire albe încât să pară gri”; primarul – „mititel, cu capul mare, dar fără a fi şi un mare cap, …distanţa dintre genunchi mai mare decât cea dintre călcâie, ce mai, nu era mai arătos decât faţa care nu exprima nimic, de parcă ar fi avut muşchii faciali atrofiaţi”; Lili, secretara – „O chema Liliana, i se spunea Lili şi avea suficientă experienţă în ceea ce priveşte metodele cu care se păstrează cineva pe un scaun aducător de retribuţie şi linişte profesională”; câmpia – „…există o frumuseţe a câmpiei. O frumuseţe a spaţiului deschis care oferă privirii orizontul fără niciun fel de rezerve naturale, iar cele datorate evoluţiei comodităţii umane fiind efemere în comparaţie cu veşnicia naturii…”.
Sedus de istoria trecută şi prezentă, scriitorul Ioan Mugurel Sasu ne oferă nouă, cititorilor vremelnici, o mărturie a unor experienţe, recuperate din carcera istoriei, îmblânzind efemerul cotidian tocmai prin tristeţea ideologică a unei epoci apuse.
Prof. dr. LUMINIŢA REVEICA ŢĂRAN
Comentarii