Părintele Spiridon

 Peste codrii Voronei, vara plutesc nevăzute raze dumnezeieşti. Copacii uriaşi cu umbrele lor adânci, cărările acoperite de rugii murelor, desimea uneori de nepătruns a vegetaţiei, toate astea te fac să te gândeşti la paşii pustnicilor de pe aceste tărâmuri. Paşii cuviosului Onufrie şi ai ucenicilor lui încă se mai văd, se mai simt. Cu cât urci spre peştera sfântului, cu atât mai mult îi simţi. Brusc, stânci uriaşe se înalţă parcă aduse de pe muntele Sinai în mijlocul unui relief domol, aparent lipsit de piatră. Aici l-a trimis Dumnezeu pe sfânt, arătându-i unde îi pregătise loc sihăstresc după dorinţa inimii lui. Şi cuviosul se învoi, plăcându-i pustietăţile codrilor…

La poalele peşterii se înalţă micul schit al sihăstriei. Înconjurat cum e de pădurea deasă, pare că vecinătatea cea mai apropiată a lui nu e alta decât cerul. În bisericuţa schitului se găsesc moaştele Cuviosului Onufrie spre care paşii de pelerin mă purtară şi pe mine. Eu şi bunica urcam pe drumul prăfuit ce ducea spre schit. Departe nu era, dar căldura şi oboseala îl lungeau. Pe margini copacii înalţi ne priveau trecând singure. Din rugii de la poalele lor ţâşneau fluturi diferit coloraţi tăindu-ne calea sau urmându-ne paşii. Era o linişte desăvârşită de pădure cu schituri. Doar în inimile noastre se auzea o muzică ascunsă, interioară. Şi-mi venea să cânt după inimă: „Treimea cea de o fiiiinţă/ Şi nedespărţiiită”… Începeam să urcăm o pantă lină, făcându-ne parcă să alunecăm uşor înapoi, aşa se îngreunaseră paşii noştri. Gândul că schitul sfântului nu e departe ne purta totuşi înainte…

Se zări poarta şi florile ce ne aşteptau de acolo. Ajunse în ograda schitului, lăsăm praful drumului pentru a intra la cuviosul spre închinare. Pe acolo, nici ţipenie. Zăpuşeala sau gerul sunt cei doi fraţi buni ce alungă oamenii la adăpost. În biserică era răcoare şi flori din rai se aflau la racla sfântului. Ne închinăm. Simţeam cum se odihneşte Dumnezeu în sfinţii Lui. Miros de mir, de flori, de tămâie, dale reci de piatră, candele de aur la care pâlpâie veghetoare ca o inimă lumina. Mulţumim sfântului că ne-a ajutat să ajungem şi după o scurtă zăbavă ieşim.

Ne aşezăm undeva la umbră, pe iarbă. Bunica îşi aminteşte că undeva nu departe este un păr văratec, dulce şi răcoros. Ne ducem să căutăm fructe căzute. Copacul e uriaş, o catedrală de pere. Cum n-am văzut pe nimeni să ne cerem voie, luăm din cele câteva fructe aflate în iarbă, încă nestricate. Perele erau din darurile sfântului pe care cu nesfârşită bucurie le împarte monahilor şi pelerinilor. N-am găsit decât doar câteva ca să ne ostoim părelnic setea.

Parcă de undeva din cer, apăru dintr-o dată un călugăr mărunţel şi bătrân pe care noi îl ştiam drept părintele Spiridon. Ne ridicăm să-l salutăm şi se opreşte lângă noi.

– Sărut mâinile părinte, ne iertaţi că am fost în grădină şi am luat câteva pere, zic eu arătând cele câteva încă nemâncate, cu gând la grădina raiului şi la pomul oprit.

Părintele se uită la pere şi zise cu voce poruncitoare:

– Hm! Daa? Ia veniţi să vă judec. Hai după mine.

Îl urmăm smerite către căsuţa ce ţinea loc de arhondaric şi care nu era departe de păr. Părintele avea ascultare acolo să primească pelerini. Deschide uşa unei cămăruţe răcoroase şi ne pofteşte înăuntru.

– Ei, acu ia matale loc să vă judec eu că aţi luat pere, zise el cu acelaşi ton sever.

Eu, care nu prinsesem jocul părintelui, încep cu explicaţiile: că ştiam de mult de pere, că sunt tare bune, că fac bine la stomac şi că n-am mai văzut aşa un soi. Părintele se uită la mine aşa, cam într-un ochi, ne întreabă de unde suntem şi când am venit, nepărăsind rolul de dojenitor pe care şi-l luase.

– Ia staţi oleacă, zise poruncindu-ne să luăm loc, iar el se duse într-o altă cămăruţă.

Veni înapoi zâmbind. Ţinea o sticlă de suc, două pahare, pe care ni le întinse şi ni le umplu. Apoi scoase din buzunarele anteriului bomboane şi tot felul de zaharicale pe care nu credeai că le poţi găsi pe acolo. Ne umplu palmele.

– Ia gustaţi şi vă hodiniţi, că mi le-a adus şi mie cineva. Că sunteţi de departe şi afară-i o căldură!!!

Eu, rămasă de marmură, nu mă puteam desprinde de chipul lui numai zâmbete. Mai ales că festinul de bunătăţi oferit de el, părea mai mult un dar ceresc decât pământesc. Nu mai văzusem nicăieri o aşa „judecată”, mai ales că părintele insistă să mai rămânem câteva ceasuri la umbră, până mai trece zăpuşeala. Apoi ne-a întrebat dacă am fost şi ne-am închinat Sfântului şi dacă am mulţumit pentru perele pe care sfântul le-a dăruit mânăstirii şi odihnei pelerinilor. Iar la plecare ne-a umplut o punguţă cu pere proaspete, culese chiar de el, să avem pentru drum, şi ne-a condus până la poarta schitului binecuvântându-ne şi mulţumindu-ne că am trecut pe acolo. Şi să mai venim…

Aşa era părintele Spiridon: o fântână cu apă rece şi bună, cu miros de aghiazmă, de unde să bea drumeţii însetaţi de cuvântul cel bun şi unde să-şi dorească mereu să revină din arşiţa lumii neostoite.

GEORGIANA GABOR,

 Fălticeni