Bucovineanului Ion Filipciuc, perpetuu navetist între arhive şi biblioteci, harnic scociorâtor prin cele documente colbăite de vreme (şi el „şterge colbul de pe cronice bătrâne”), i-a venit o idee de zile mari: să scoată o carte cu textul romanului amintit al lui Liviu Rebreanu, să dea o interpretare proprie tramei scrierii şi, în acelaşi timp, să insereze texte critice privind naraţiunea în discuţie, iar, în final, câteva cronici la nuvela sau piesa de teatru Gândul/Gândirea lui Leonid Andreev, cele două scrieri aflându-se într-o situaţie de oarecare asemănare.
Se cuvine subliniat din capul locului că iniţiativa lui Ion Filipciuc l-a ţinut în priză multă vreme şi sper că i-a dat satisfacţii pe măsură, elaborarea cărţii solicitându-l, energetic, la maximum. Ciuleandra sa (Ed. Charmides, Bistriţa, 2018), să fim convinşi, va rămâne o lucrare de referinţă privind capodopera lui L. Rebreanu.
Se ştie, Policarp Faranga, convins că sângele familiei e obosit, încearcă să-i aranjeze feciorului Puiu un mariaj cu o fată din popor pentru a-şi asigura perpetuarea numelui prin odrasle viguroase. Pornit la vânătoare de mireasă, o va găsi într-un sat, la jocul tradiţional Ciuleandra, unde feciorul e fermecat de o copilă, pre numele ei Mădălina. Expediată la vestitele pensioane din Elveţia, Franţa şi Anglia, tânăra se va întoarce cu o nouă înfăţişare, dar şi identitate, acum chemându-se Madeleine. Personajul feminin parcurge un drum nu al devenirii, ci unul în sens invers, de înstrăinare, făcând, se pare, eforturi disperate de a rămâne în propria centralitate. Răpită din mediul său, caracterizat prin exuberanţă, sinceritate şi o poftă nebună de viaţă, ajunge la o cumplită răceală şi o amorţire sufletească, pojghiţă sub care zace, probabil, o mocnită revoltă. Eşuarea aparentă a personajului era de prevăzut, iar forma aleasă de Rebreanu s-a oprit la crima celui căruia îi fusese vândută.
Cartea lui I. Filipciuc se deschide cu un fel de prolog (formidabilă idee!), intitulat Cântecul lebedei, unde, la întrebarea bărbatului de ce i-a ucis copilul nenăscut, cuvintele muribundei cad ca o ghilotină: Nu te-am iubit niciodată, un răspuns perfect valabil şi pentru tăcuta lebădă Mădălina. Fantastic acest personaj smuls cu forţa (Nu mă da, mămucă!), oferta în bani fiind irezistibilă pentru… „mămuca”, din centralitatea luminoasă a satului într-o mizerabilă periferie. Ea nu va face decât o călătorie fizică, dezrădăcinarea însemnând o zăvorâre în iubirea ei pentru Ion Ursu, neacceptând niciodată noua ei condiţie de Madeleine. I. Filipciuc, într-o analiză profundă a romanului, a descoperit în Ciuleandra (ideea ar fi putut să-i sară în braţe din romanul Ion?) cinci glasuri: „al pământului (mama Mădălinei), al sângelui (Policarp Faranga), al iubirii (Mădălina şi medicul Ion Ursu), al morţii (Puiu Faranga) şi al raţiunii (gardianul Andrei Leahu)” Mai bine-l chema… Valahu! Aşadar, fiind o flagrantă nepotrivire între altoi şi portaltoi, Mădălina îşi ţese în jurul ei o pânză cu două feţe… protivnice: cu cea interioară îşi închide sufletul în spaţio-temporalitatea satului, iar cea exterioară exprimă muţenia, indiferenţa şi, repet, revolta faţă de noua realitate pângăritoare. Se pare că ea rămâne tot timpul în mijlocul ritualului provocat de jocul Ciuleandra.
Interesantă discuţia pe bază interogativă a lui I. Filipciuc în legătură cu o declaraţie a lui L. Rebreanu: „… mie mi-e dragă Ciuleandra fiindcă în ea sunt instincte…” Urmează întrebări cât se poate de pertinente: „Ale cui instincte? Ale unui personaj? Ale omului în general sau prozatorul îşi ascunde în paginile romanului propriile sale instincte?”, ceea ce îmi provoacă, prin contaminare, aceeaşi stare: de ce n-ar putea fi valabile toate posibilităţile? Ciuleandra, un joc prin excelenţă erotic, e trezitoare de instincte, un moment astral de formare a cuplurilor, o asumare de nobilă întregire a unităţii primordiale, e clipa care închide în ea, ca temelie a vieţii viitoare, „dulceaţa şi durerea”, într-o îmbrăţişare până dincolo de moarte.
Ion Filipciuc îşi mai pune o întrebare binevenită: „Să fie romanul Ciuleandra o spovedanie publică a prozatorului?” E foarte posibil, având în vedere că Fany, avându-şi odrasla din afara căsătoriei, va refuza cu obstinaţie să-i dăruiască un copil lui Liviu, ucigând pe cel nenăscut şi, în consecinţă, instinctul matern în interiorul familiei.
De ce? e ţipătul disperat al neîmplinirii, însă la Puiu Faranga sună fals şi cu totul dogit, întrucât el a dus o viaţă destrăbălată şi, într-un final, va recunoaşte, poate într-o clipă de luciditate, în faţa gardianului, că „nevastă-mea a fost un înger, băiete!” Fără să vrea, el rosteşte o minciună (Mădălina i-a fost „nevastă” doar în închipuirea lui) şi un mare adevăr (insuportabil?), el n-a fost în viaţa lui altceva decât un profanator, acţiunea de maculare întorcându-se asupra lui asemenea unui bumerang, dezechilibrându-l. Cum Filipciuc şi-a investit inteligenţa, după declaraţia de mai devreme, într-o formă interogativă, redau, în continuare, o altă formulare cu evident caracter retoric, fără a fi şi singura de acest fel: „Să fi reverberat, după opt ani de zile, ţipătul Mădălinei de la Ciuleandra în ţipătul Madeleinei din seara sugrumării ei de pe sofaua conjugală?” Ar fi o pistă, însă părerea mea e că fata de la ţară n-a acceptat niciodată statutul străin franţuzit şi a rămas mută până la capăt, de unde a priceput Puiu că ea nu l-a iubit şi n-a fost a lui niciodată. Şi el se revoltă, catalizat de orgoliul său de bărbat, iar ţipătul s-a produs doar în mintea lui bolnavă, alimentată de un sânge dezagregat. Strigătul criminal Taci! vine de la un bărbat care a trăit pentru posesie, iar replica lui în faţa doctorului încearcă să-l înalţe deasupra celuilalt, căci el e departe de un sentiment al nobleţii: Eu totuşi am iubit-o mai mult, doctore! Am iubit-o atât de mult, încât am omorât-o! O declaraţie plină de emfază, în încercarea disperată de a-şi acoperi nevolnicia endemică.
Se poate afirma cu certitudine că L. Rebreanu a creat nişte personaje puternic individualizate, care apropie romanul de ceea ce se numeşte capodoperă. E de reţinut, în acest moment, părerea acrită şi impardonabilă a lui Remus Dianu apărută în „Azi” din chiar 1 ianuarie 1934 (am decupat din partea a doua a volumului): „… dovada că acest autor nu are nicio idee, nicio surcică de idee, este Ciuleandra, lamentabila parodie a Gândului lui Leonid Andreev, şi biata cărţulie Crăişorul, viaţa lui Horea, fabricată din mucii celui mai ignorant istoric, fără imaginaţie şi fără înrudire cu îngerii lui Dumnezeu.” Nimic nou sub soare. Avem şi azi asemenea indivizi care, ignorând orice argument de bun-simţ, amestecă în ceaunul gândirii lor „mucii” cu „îngerii”.
Revenind la Puiu Faranga, părerea mea e că personajul e un jucător pe sârmă (între povara cumplită a crimei şi încercarea de a-şi salva pielea cu simptomuri de boală incurabilă) ce se înclină într-o parte şi în alta până când, dezechilibrându-se definitiv, va cădea pentru totdeauna. Conştient, el face o trecere în revistă a rolului cifrei 13 sau inversul acesteia în viaţa lui, determinându-l pe I. Filipciuc să se întrebe din nou: „Cum se poate însă ca asemenea precizie să fie performată de către un nebun?” Şi are dreptate. Pe de altă parte, medicul Ion Ursu îi atrage atenţia pacientului său într-un fel ce poate fi ignorat la o lectură fugitivă: Ciuleandra are un rol în fapta dumitale. Are, pentru că jocul e o împletire a vieţii cu moartea, iar Faranga, ducându-şi zilele într-o completă confuzie, are doar impresia că alege viaţa şi iarăşi are dreptate Filipciuc, de data aceasta numai pe jumătate, atrăgând atenţia că „… în romanul Ciuleandra, personajul «suprem», bine încifrat de Liviu Rebreanu, nu este nici tânărul Puiu, nici bătrânul Policarp şi nici Mădălina Crainicu, ci doar… Moartea!” Întreb, ca să continui seria interogativă, a cui moarte? Sigur, dacă ne gândim, în general, la lume, Doamna-cu-Coasa face regula, viaţa omului fiind o pregătire pentru întâlnirea finală cu dumneaei. În ce priveşte romanul, moartea e cea care se instalează confortabil în familia Faranga. Da, e împotriva raţiunii evenimentelor, însă Mădălina cea omorâtă a refuzat să moară de la început şi şi-a încheiat socotelile cu viaţa terestră prin martiriu în viziune… mioritică. În acest caz, termenii ecuaţiei se inversează. Pentru Puiu e un sfârşit, în vreme ce Mădălina are parte de un început, ceea ce înseamnă că Rebreanu a procedat la o dublă „încifrare”, a Morţii şi a Vieţii, două personaje îngemănate în lumea de aici. Mai mult decât atât, Faranga cel tânăr îşi „joacă” moartea în împrejurări diferite cu obstinaţie. Pe de o parte, vânează cu o puşcă dăruită de tatăl său, cu o motivare halucinantă din partea acestuia (La urma urmelor, poate că mai bine să-ţi împlineşti pofta de a ucide împuşcând iepuri şi prepeliţe), mai multe femei i-au atras atenţia că se poartă în iubire ca un criminal sadic (atitudinea lui de care vorbesc femeile anulează complet sensul substantivului „iubire”), iar pe de altă parte, el încearcă şi reuşeşte să-şi aducă în memorie melodia jocului Ciuleandra şi să execute paşii respectivi într-un spaţiu cu totul inadecvat şi străin de spiritul acestuia, el însuşi fiind într-o absolută distonanţă în raport cu sufletul unui moment unic. Pe scurt, Puiu Faranga profanează tot ce atinge, la propriu sau la figurat, iar primenirea sângelui său devine imposibilă. I. Filipciuc are fericita inspiraţie să-l compare cu gardianul şi să tragă o concluzie cât se poate de valabilă: „Andrei Leahu nu îndrăzneşte să fluiere sau să joace Ciuleandra din două motive: nu mai are vârsta şi statutul unui tânăr neînsurat” şi este „în afara cadrului ritualic tradiţional”. În sfârşit, şi-o fi spus L. Rebreanu că gura păcătosului, chiar fără să vrea, ori poate tocmai de aceea, adevăr grăieşte: Pe Mădălina am ucis-o eu. Ea, săraca, trăieşte şi astăzi…
Trudnicul şi titratul Filipciuc a avut grijă să adauge, în ultima parte a acestui volum (în opinia mea, de referinţă privind romanul lui L. Rebreanu), prefaţa la Gândirea lui Leonida Andreev (în vogă la vremea lui în literatura rusă) de dr. I. Dusciac, lucrare apărută în colecţia BPT din 1909, câteva analize ale nuvelei şi o serie de cronici la spectacolele de teatru, după dramatizarea efectuată de acelaşi Andreev, rezultând două montări diferite, la o distanţă de mai bine de un deceniu, prima cu spectacole în intervalul 1922-1926, apreciată, şi cea de a doua din 1937, criticată la sânge. În niciun caz nu se poate afirma că L. Rebreanu ar fi „produs” o compilaţie după scriitorul rus şi nu e prima tentativă de subminare, în peisaj românesc, a unei opere valoroase. În alt secol, a păţit-o şi I. L. Caragiale, ajungându-se la un răsunător proces, când B. Şt. Delavrancea a făcut o demonstraţie strălucită a absenţei plagiatului în drama Năpasta.
Revin. Şi cartea lui Ion Filipciuc se prezintă ca una de excepţie. Putem fi sau nu de acord cu punctele sale de vedere, dar e imposibil să nu recunoaştem că expozeul său se bazează mereu pe argumente, textul fiind de o evidentă rigurozitate.
IOAN ŢICALO
Comentarii