Pe Casian Balabasciuc l-am admirat întotdeauna de la respectuoasă distanţă. Oriunde se află, impune printr-o verticalitate izvorâtă din toate fibrele fiinţei… Iremediabil îndrăgostit de cuvânt şi imagine (de acele cuvinte şi imagini care trimit la originea nepervertită a limbajului), păstrător cu străşnicie al tradiţiilor neamului său huţul, scriitorul adastă în satul său de munte, Moldoviţa, colindând tărâmurile de basm ale obcinilor ori coborând pe coclaurii ascunşi ai sufletului omenesc. Agrăieşte cu miez şi rost, punând în rânduială, odată cu vorbele, şi albastrul cu podoabele sale, şi verdele adânc şi răcoros. Distanţa a început să se topească, citindu-i volumele (o dată, de două ori, de mai multe ori) şi descoperind un spaţiu spiritual comun. Respectul a rămas, desigur, neclintit, nesmintit, nefăţarnic.
Scorbura cu poveşti (Editura Cibela, 2016) e mult mai mult decât un volum pentru copii, într-o piaţă editorială sufocată în ultimul timp de producţii sclipitoare pe toate tarabele, dar cu valoare adesea îndoielnică. Izvorâtă din iubirea fără margini a autorului pentru spaţiul sacru al pădurii, cartea îmbină măiestru texte la graniţa dintre basm şi legendă, adăpostite între coperţi împodobite de imagini surprinse tot de ochiul lui Casian Balabasciuc.
Cu un autentic har de povestitor, autorul ne face părtaşi unor adevăruri esenţiale, dar care scapă, de multe ori, ochilor noştri mult prea grăbiţi. În lumea oglindită în scris, copacii au viaţă proprie, continuând-o pe cea a copiilor Arin şi Salcia, ce încearcă să depăşească ura fără temei a părinţilor, iar Duhul pădurii trăieşte în chip nevăzut printre noi, fiind singurul care poate răspunde la interogaţii necesare şi dureroase (de ce pleacă pădurea de la noi…). Lumea întreagă se înscrie, cu îndelungă răbdare, într-un rost al ei, iar abaterea de la rânduiala firii aduce cosmosul în pragul disoluţiei: Deodată, ceaţa începu să se destrame. Printre spărturile apărute, văzuseră că ajunseră într-un loc larg, plin de cioate şi de crengi rupte de-a valma. Părea un câmp de luptă pe care se dăduse o bătălie crâncenă între două armate. Frânturi de ramuri, bucăţi de trunchiuri zdrelite, aşchii de lemn ridicate ameninţătoare către cer, cetină amestecată cu noroi, zdrenţe de scoarţă risipite pretutundeni şi o linişte mai adâncă decât moartea…
Toată suflarea pădurii vorbeşte, personajele personificate parcurg drumuri iniţiatice, la capătul cărora dobândesc un plus de înţelegere şi de înţelepciune. Ca în orice basm, se desfăşoară cupluri de forţe opozante, alegerea căii de urmat fiind responsabilitatea exclusivă a omului: Înţelepciunea şi ura nu pot sta la aceeaşi masă, după cum lumina şi întunericul nu se pot cinsti împreună. Între liniştea de început de lume şi ţipetele arborilor doborâţi, care vestesc o iminentă judecată de apoi, puterile întunericului caută neîncetat să facă rău, ajutându-se de elemente magice, plante sau o piele de şarpe cu solzi albi, dimpreună cu descântecele necesare, însă răul e îngrădit şi distrus de elemente ale binelui, dintre care vom remarca miraculoasa frunză de aur, nimic altceva decât lacrima desprinsă de pe faţa Maicii Domnului.
Vocea narativă concentrează pe spaţii înguste filigranuri de înţelepciune nutrindu-se din izvorul nesecat al paremiologiei populare: Năravul toceşte postavul şi lăcomia goleşte farfuria. ori E vai de vremea în care bogatul nu mai poate lucra de sătul ce este, iar săracul, de foame. Sminteala de la burtă vine, ori de-i prea plină, ori de-i prea goală, iar capul, bietul de el, se pierde lesne când prea multe hore se învârt prin pântec.
Deşi nu uzează de formulele iniţiale consacrate, poveştile lui Casian Balabasciuc au incipituri luminoase, care iau captiv lectorul în spaţiul consacrat: Dacă tot aţi crezut cele auzite până în ziua de azi, atunci trebuie să credeţi şi povestea asta, pe care am aflat-o într-o noapte cu lună, în miez de alună, scăpată din gheară de-o bătrână cioară ce-a zburat speriată de pe-o veche cioată, pe care-a stat într-un înserat. Valenţele regeneratoare ale fabulosului arhaic sunt condensate în scheme narative construite pe câteva modele-cheie: căutarea de sine (Povaţa ariciului, Povestea lui Brun), drumul primejdios (Duhul pădurii), aliaţii tradiţionali (Frunza de aur), sau răul răsplătit (Pedeapsa lui Ulm).
Trăsăturile esenţializate ale personajelor sunt surprinse şi creionate cu fineţe, din câteva trăsături importante pentru curgerea narativă; astfel, castanul se dovedeşte a fi un judecător mai corect decât mărimile satului (inclusiv prin sancţionarea abaterilor) în disputa dintre doi fraţi ce doresc, fiecare pentru sine, toată bruma de avere părintească, iar cocoşul de munte, mereu nemulţumit cu darurile primite, va fi pedepsit pentru nerecunoştinţa lui. Cu toate acestea, autorul îşi ocroteşte cu duioşie personajele, aflate într-o permanentă zbatere, într-o uriaşă căutare de sine: Toată viaţa lor, oamenii caută fericirea. Fiecare şi-o închipuie altfel, dar toţi vor să le aparţină. Ciudat este că tocmai cei care nu se zbat prea tare ca să o găsească sunt norocoşii cărora li se arată…, sau le pedepseşte prin sentinţe dureroase: Celor răutăcioşi întotdeauna le este menit să rămână singuri.
Proba de curaj cea mai importantă e susţinută, însă, de însuşi cititorul volumului, căruia i se pun în faţă alternative existenţiale, iar alegerile îi vor jalona drumul ireversibil al vieţii: Dacă pe lume există bine sau rău, răspunzători se fac doar oamenii. Ei sunt cei care dau dimensiuni şi culori gândurilor şi faptelor care le aparţin, împărţindu-le prin diferite socoteli şi chibzuinţe după cum sunt mai apropiate sau mai îndepărtate de firesc. Doar că, în nerăbdarea lor de a afla cât mai multe, oamenii nu zăbovesc îndeajuns asupra lucrurilor, spre a le înţelege mai bine. Adăstarea, contemplarea miracolului darurilor din jur, sunt necesare perceperii unui adevăr esenţial, acela că Omul, spre deosebire de alte fiinţe, are puterea să schimbe lumea cu faptele şi uneltele sale.
Supraprezenţa în ţesătura cărţii este cea a pădurii, personaj tutelar şi model cu o mare forţă regeneratoare: Când minţile vi se vor dovedi prea neputincioase să descâlcească drumurile lumii, să priviţi pădurea cu vietăţile ei. Când veţi osteni de truda luptei cu neputinţele voastre, să lăsaţi arborii să facă ce nu aţi putut voi face.
Lumea textelor este una în culori vii (minunată bucata despre Papucul-Doamnei!), un cosmos în care timpul e răbdător, iar viaţa ascunsă a lucrurilor se relevă treptat, şi nu tuturor, ci doar acelora care mai au răbdarea de a se opri o clipă din alergătura cotidiană şi de a vedea, cu adevărat, ceea ce se prefiră în jurul lor: …toate se pierd sub noianul timpului care se aşterne deasupra lor neîncetat, cu fulgi nevăzuţi, ca nişte clipe trecătoare, dar atât de numeroşi, încât, în cele din urmă, le îngroapă în veşnică uitare. Doar poveştile mai au puterea să le reînvie preţ de câteva ceasuri petrecute la gura sobei sau în căldura plăcută a culcuşului, după care primesc slobozenie să se întoarcă îndărăt în trecut, cu alunecare lină şi blândă ca un vis de copil.
Dacă mai adăugăm şi grafica inspirată a profesoarei Elena Adrobotoaei, suntem în faţa unui volum cu o veritabilă valoare iniţiatică şi estetică, impresionând printr-o limbă vie şi curată, prin situaţii narative emoţionante, care vine în continuarea (şi, sper, în anticiparea) unor alte apariţii editoriale semnate Casian Balabasciuc. Un autor în al cărui har şi dar scriitoricesc cred cu toată puterea. După cum mai cred în nevoia fiecăruia dintre noi de a fi povestitor sau poveste.
MIHAELA GRĂDINARIU
Comentarii