Prima conflagraţie mondială a zguduit lumea din temelii, a răsturnat destine, a risipit familii, umplând satele de femei văduve şi copii orfani. Şcolile au fost închise, casele au fost părăsite de oamenii nevoiţi să ia drumul bejeniei, drumul plângerii şi-al blestemului.
Şcolile fiind închise, învăţătorii, care în nenumărate rânduri le vorbiseră copiilor despre înaintaşi, despre eroii de altădată, insuflându-le dragostea de neam, de glie şi de limbă, erau acum şi ei chemaţi sub arme, schimbând peniţa cu plumbul armelor de foc. Învăţătorii fuseseră martiri şi înaintea războiului, predând în sate sărace, fără şcoli sau cu şcoli acoperite cu paie, fără manuale, şcoli unde copiii veneau desculţi şi fără o coajă de mălai în traistă.
Zona Fălticeni a fost o zonă binecuvântată, aici găsindu-se învăţători vrednici şi cu trăire interioară bogată. Din păcate însă, războiul i-a obligat să lase cele ale şcolii în plata Domnului şi să plece pe front, fiind răsplătiţi cu decoraţii valoroase, printre care şi „Mihai Viteazul”, cea mai mare şi mai importantă decoraţie a vremii. Despre aceşti „domni Trandafiri” spunea craioveanul Dumitru Giculescu: „Straşnici învăţători aţi avut acolo în ţinutul Sucevei!”. Vom creiona acum câteva chipuri de învăţători care n-au stat pe gânduri şi şi-au pus viaţa în primejdie pentru ţărişoara lor dragă, ei fiind consideraţi de la început ofiţeri de rezervă mobilizaţi.
Cei mai mulţi dintre învăţătorii din judeţul Baia al acelor vremuri au urmat Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. Este şi cazul învăţătorului Vasile Tomegea din Boroaia, jud. Suceava (n. 1882). Şcoala primară a făcut-o în satul natal, apoi, după ce a absolvit cursurile recunoscutei şcoli de dascăli din Iaşi, a fost învăţător pentru început în Stroieşti (com. Broşteni), apoi 34 de ani a slujit cu dragoste şcoala din Boroaia. Aici a îmbogăţit biblioteca cu multe cărţi, ocupându-se îndeaproape de alfabetizarea adulţilor, a pus bazele unei echipe de teatru, s-a ocupat de jocuri populare. Organiza expoziţii populare cărora li se dusese vestea. Drept urmare, a fost numit, timp de 10 ani, inspector al căminelor culturale din judeţul Baia, vreme în care s-a înmulţit numărul căminelor culturale la 62. Conducând şi Cercul Cultural Boroaia, a înălţat un monument în cinstea ostaşilor ce s-au jertfit pe câmpurile de luptă. Ca să nu mai pomenim de faima de care s-a bucurat corul din Boroaia, cor care timp de 50 de ani a valorificat lucrări populare din operele lui Ciprian Porumbescu, D. Chiriac sau Ion Vidu. Fiind mobilizat în acelaşi regiment (Regimentul 56 Infanterie Fălticeni) cu alt dascăl, Nicolae Stoleriu, lui Vasile Tomegea i s-a dat comanda Companiei a 10 din Regimentul nr.1 Dolj, care a participat la ofensiva Mărăşti şi Mărăşeşti. Pentru actele de eroism, a fost numit căpitan şi decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.
Neculai Stoleriu (n. 1878 în Călineşti, jud. Botoşani) a urmat Şcoala Normală „V. Lupu” din Iaşi, fiind repartizat învăţător la Baia. În perioada 1901-1904 a fost detaşat, pentru meritele sale de dascăl, la Orfelinatul Agricol din Zorleni, fiind apreciat de personalităţi precum Nicolae Iorga sau Simion Mehedinţi. Leagă prietenii cu alţi învăţători, printre care cu Gh. Rădăşanu, pe care îl şi cunună. În anul 1906, învăţătorul Nicolae Stoleriu din Baia s-a implicat în organizarea Expoziţiei jubiliare de la Bucureşti, alături de Gh. Hlihor şi Gh. Rădăşanu, cu care, în fruntea a 30 de ţărani, a colectat obiecte tradiţionale pe care le-a dus în capitală. Când a izbucnit războiul, în 1916, mari personalităţi ale vremii, care erau conştiente de valoarea învăţătorului, i-au propus să intervină în sprijinul său cu scopul de a-i mijloci existenţa în spatele frontului. Însă, cu demnitate, Neculai Stoleriu a refuzat acest lucru. A fost ucis la 12 septembrie 1916 la Tulgheş, într-o bătălie sângeroasă.
Gheorghe Rădăşanu s-a născut în satul Bogata (com. Baia) în anul 1884. Purta în suflet o mare dragoste pentru portul popular, de care nu se despărţea niciodată. Oamenii îl priveau cu mare respect, sărutându-i mâna când îl întâlneau. El urmase clasele primare la fosta Şcoală Domnească, pe Uliţa Rădăşenilor din Fălticeni, dascălii de aici punându-şi amprenta asupra personalităţii sale. Ca elev al Şcolii Normale „Vasile Lupu”, din Iaşi, a participat în 1906 la marea expoziţie organizată la Bucureşti cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Aici a trăit momente pe care nu le-a uitat toată viaţa: la standul de arte plastice l-a văzut pe marele Grigorescu, iar în restaurantul gării a cumpărat un covrig de la însuşi I.L. Caragiale, proprietarul localului. Era prezent în cercul învăţătorilor din zonă cu care îşi planifica lucruri de folos pentru şcoală şi comunitate. A fost cununat de directorul Şcolii Primare din Baia, învăţătorul Nicolae Stoleriu. Anul 1916 îl găsea sublocotenent de rezervă la o coloană de aprovizionare (mai precis, sublocotenent la secţia I, Coloana 6 Subzistenţă, Depozit Mobil nr. 4, Corpul IV, Armata de Nord). În judeţul Bacău (localitatea Radomireşti), ofiţerul din Bogata a rechiziţionat fân pentru armată de la boierul Junius Leca, fiul generalului Leca, care l-a detronat pe Cuza. L-a înşelat pe boier la îmbalotarea fânului, ca să-l răzbune pe Cuza; a fost dat în judecată, dar a câştigat.
Ion C. Spiridon, institutor şi bun învăţător, s-a născut în satul Ioneasa, jud. Baia, în anul 1891. A fost director al Şcolii Primare Nr. 1 din Fălticeni (Şcoala Al. I. Cuza de astăzi) şi locuia vizavi de Grădina Publică, posedând o bibliotecă foarte mare, fiind recunoscut ca un om rafinat cu o vastă cultură generală. În timpul Primului Război Mondial a fost grav rănit. Amintirile din război le-a imortalizat în volumul „Grădina Morţii”, publicată la Ed. Saidman din Fălticeni, 1934. Lucrarea relata faptele de arme ale învăţătorilor din judeţul Baia.
Un alt învăţător din zona Fălticeni care nu s-a speriat de inamic a fost Gavril Danielescu din Lămăşeni, com. Rădăşeni, cel care a primit „Legiunea de onoare” din mâna generalului Berthelot. Regimentul 56 Infanterie din Fălticeni se afla în prima linie, sfidând „triunghiul morţii”. Gavril Danielescu se afla în fruntea Companiei a III-a, cavaler al Ordinului „M. Viteazul”. Păstrarea podului de la Cozmeşti, peste Siret, era foarte importantă, şi, deşi nemţii veneau în valuri, învăţătorul nu şi-a pierdut calmul, trăgea dindărătul tufelor cu mitraliera, după ce îi lăsa să vină foarte aproape. Un ofiţer francez îşi pierdu cumpătul când a văzut ce face învăţătorul şi a început să strige: „Il est fou! Il est fou!” Nemţii credeau că sunt atacaţi din mai multe părţi, când, de fapt, în faţa lor era o singură mitralieră.
Printre cei jertfiţi se numără şi învăţătorul Gheorghe Ionescu, de la Şcoala din Pleşeşti-Gane, căruia nu i-a mai fost găsit trupul, cât şi Petru Gh. Ionescu, învăţător la Şcoala Primară Nr. 1 (de băieţi) din Fălticeni, care a fost sergent în Regimentul 16 Infanterie Fălticeni şi care a murit de tifos exantematic. Gheorghe Nicolescu, născut în anul 1893 la Ciumuleşti-Gane, urmează clasele primare în satul în care s-a născut, cu tatăl său, învăţătorul Petru Nicolescu, apoi se înscrie la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. Urmează cursurile Şcolii Militare din Roman, ajungând sublocotenent la Regimentul 56 Infanterie Fălticeni. Şi el a plătit tributul de sânge, fiind împuşcat în judeţul Prahova, satul Ciorani. Tot din comuna Ciumuleşti au participat în războiul de întregire a ţării şi învăţătorul Nicolae V., din Ioneasa, sublocotenent în rezervă, cât şi învăţătorul Gheorghe Ştirbu, din Nigoteşti.
Leon Mrejeriu a fost elev la Gimnaziul din Fălticeni, avându-i colegi pe Mihail Sadoveanu, Ion Dragoslav şi Eugen Lovinescu. Învăţătorul acesta de excepţie a luptat ca ofiţer, apoi în calitate de comandant de pluton şi companie (anii 1916, 1917) la Mărăşti, Nămoloasa, Cozmeşti şi Mărăşeşti, fiind rănit şi decorat pentru faptele de curaj şi bărbăţie.
Ioan Timofte (1891-1956) a absolvit, ca şi majoritatea învăţătorilor moldoveni ai vremii, Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi şi a profesat cu dăruire ca învăţător în localitatea Fântâna Mare, Sasca Mare şi Cocoreni. În anul 1916 s-a remarcat în luptele din zona Dornelor. Este şi el rănit, la Pietrele Roşii; mai mult chiar, în anul 1917 este luat prizonier şi dus în Germania, împărtăşind soarta multor soldaţi şi ofiţeri care şi-au lăsat vatra satului pentru a lupta pe fronturi sub umbra morţii.
S-ar putea face un portret colectiv al acestor învăţători (şi a multor altora), un portret al dascălului, dincolo de medalii, decoraţii şi vorbe mari: curaj, bărbăţie, credinţă într-o viaţă mai bună pe meleagurile natale, iubire de ţară şi de pământul strămoşilor.
LENUŢA RUSU
Comentarii