Fiecare părticică a acestui oraş are o povestea a ei, cu oameni care trăiesc în lumi paralele, au griji diferite şi care se bucură pentru lucruri mai mari sau mai mărunte. În niciun caz nu se poate compara un cartier de vile cu un altul în care trăiesc preponderent oameni cu venituri reduse, bolnavi sau bătrâni. La Suceava, unul dintre acestea este un bloc de locuinţe situat pe strada Calea Unirii. Dorim să relatăm situaţia acestui imobil, dar şi pericolul la care sunt supuşi zilnic oamenii care trăiesc acolo, adică în jur de 100 de suflete, din care un sfert sunt copii.
Blocurile sociale din Suceava, ridicate în anii ’70, nu au fost renovate niciodată. Primăria dă vina pe chiriaşii sociali că nu au investit în reabilitarea apartamentelor. Faţada exterioară picată până la cărămidă, în unele locuri găurile sunt mari cât un pumn. Blocul pare că stă pe o rână şi este doar o chestiune de timp până la o nenorocire. În interior, imaginea este şi mai jalnică. Ceea ce odată s-au putut numi toalete au devenit astăzi aproape nişte hrube întunecate, cu gândaci şi şobolani, cu un miros pestilenţial. În camera de la parter a domnului „Geo”, care locuieşte în fostul cămin muncitoresc încă din 2000, de când s-au scos primele camere la vânzare, apa se prelinge pe toţi cei patru pereţi proaspăt văruiţi, iar mobila stă îngrămădită în mijlocul camerei. Apa se infiltrează în camera locatarului de la acoperişul spart de la etajul al IV-lea, şi trece prin toate camerele de la fiecare nivel până când ajunge la el. Asta ar fi şi prima prioritate, povesteşte familistul, dacă s-ar reuşi repararea acoperişului, să nu îi mai mucegăiască mobilierul. „Eu de acu mai am o lună şi mă mut. Condiţiile au fost rezonabile timp de 10 ani, cât căminul a fost administrat de Colegiul Tehnic „Petru Muşat”. De când a preluat primăria şi a adus locatari certaţi cu legea şi bunul-simţ de peste tot, s-au spălat pe mâini şi nu au mai făcut nimic. A trebuit să izbucnească două incendii anul trecut pentru ca Primăria să schimbe două siguranţe. A trebuit să plutească rahatul pentru a schimba o ţeavă, iar deratizarea a fost făcută abia după ce au intrat şobolanii în cameră peste noi. Între timp, totul a revenit la „normal” (rahat, şobolani, curent întrerupt). Bucăţi de tencuială stau să cadă din cauza infiltrării apei din acoperiş. Nici măcar un bec nu se schimbă. Merge din ce în ce mai rău la capitolul minimului de condiţii”, ne spune bărbatul bucuros că are zilele numărate şi pleacă.
Toţi locatarii sunt cazuri sociale. Chiar dacă de multe ori s-a vorbit despre reabilitarea lui, blocul continuă să existe, iar locatarii să trăiască în aceleaşi condiţii, fără apă, gaz sau toalete personale. Chiar dacă condiţiile în care trăiesc sunt mizere, rromii de aici sunt mulţumiţi că nu stau pe străzi. Vecinii se plâng de comportamentul rromilor, dar şi de mizeria existentă în cartierul în care locuiesc. „Trebuie rezolvată problema cu blocul social. Zona asta este insalubră, sunt tot felul de mirosuri şi nu este niciodată linişte în cartier. Aproape zilnic sunt scandaluri, urlete şi ţipete. Noaptea îţi este frică să ieşi din casă, iar copiii nu pot sta în faţa blocului să se joace. Deseori au venit copiii mei în casă şi s-au plâns că au fost înjuraţi sau fugăriţi de cei de la blocul fantomă, că aşa sunt cunoscute cele două blocuri aici, ca blocuri ţigăneşti”, spune Carmen, o suceveancă care locuieşte pe Calea Unirii.
Locatarii susţin că subsolul a fost înfundat cu metri cubi de dejecţii umane, a fost apoi desfundat, dar nu a mai fost curăţat, fiind sălaş de şobolani şi şoareci. Oamenii nu mai au nicio aşteptare, nicio speranţă şi, spun ei, niciun viitor. În micile camere pline de igrasie, de gândaci roşii şi de ploşniţe din „blocul fantomă” locatarii sociali locuiesc adesea împreună cu trei-patru copii şi refuză să stea la mila altora. Mulţi dintre ei muncesc, îi trimit pe cei mici la şcoală şi caută o formă legală prin care să îşi asigure, contra cost, confortul de care beneficiază până şi cetăţenii unei ţări din lumea a treia, darămite dintr-un oraş care se dorea a fi capitală a culturii.
Primul lucru care te izbeşte e mirosul. În unele locuri, la etaj, duhneşte atât de puternic încât îţi lăcrimează ochii instantaneu. Oamenii râd de mine când le spun asta, un râs obosit, dezlânat, deznădăjduit. „Apăi dă-ţi seama cum e pe caniculă“, îmi spune nea Gheorghe şi-şi pune mâinile-n cap, de parcă ar vrea să şi-l smulgă de pe umeri. După ce treci de miros vezi gunoaiele, în toate formele posibile. Deşi au o ghenă în care să le arunce, oamenii le dau unde văd cu ochii, în spatele blocului. Pe buza gropii de gunoi improvizate, din spatele clădirii, doi copii se ţin de mână şi scanează cu privirea munţii de deşeuri care se întind pe câţiva zeci de metri pătraţi, uniţi între ei de o întindere de apă făcută de ploaie şi noroi. Lumea lor începe şi se termină acolo, la capătul unui hol lung, întunecat, din fostul cămin muncitoresc din Calea Unirii. „Este ceva incredibil să îţi dai seama de faptul că în 2018 sunt copii care stau în Suceava, la o margine a oraşului, şi care nu au văzut niciodată un spaţiu de joacă public – a fost o revelaţie pentru ei când au fost scoşi şi le-a fost arătat cum este împodobit oraşul de sărbători. Copiii însă par lipsiţi de griji şi de orice supărare. Aleargă pe holuri, se joacă şi ne dăm seama că, în ciuda lipsei apei şi a condiţiilor minime de igienă, cei ai căror părinţi sunt vrednici sunt printre cei mai îngrijiţi de la şcoală. Oamenii ar vrea să-şi tragă apă, dar problemele lor nu se rezumă doar la asta – fiind un fost cămin, băile erau la comun, la mijlocul holului. La un moment dat, ţevile de canalizare care plecau din subsol către canalizarea oraşului s-au spart, iar subsolul s-a umplut cu metri cubi de dejecţii umane. Femeile povestesc de şobolani mari cât pisicile, care se plimbă noaptea pe holuri, şi de frica oamenilor de a-şi lăsa copiii să se joace. „Dar ce să le faci, îi ţii cu forţa în casă? Să zicem mersi că nu au păduchi şi râie, să zicem mii de bogdaprostii că nu s-au îmbolnăvit copiii de boli, că nu au suferit, aşa cum stăm noi aici. Chiar nu se poate face ceva pentru căminul ăsta? Că suntem oameni şi noi. Cum naiba ne găseşte la votare? Chiria pe casă o plătesc lună de lună, dar dacă tu nu îmi dai nimic, nici condiţii, la ce-o mai plătesc?“, spune femeia, înjurând printre dinţi.
Oamenii trăiesc aproape ca în Evul Mediu, iar poveştile lor par că se repetă – ar pleca cu toţii, dar unde să se ducă? Asta în cazul celor fericiţi, care muncesc, căci fostul cămin muncitoresc ascunde multe poveşti de oameni care-şi duc viaţa de pe o zi pe alta. „Nu iese nimic bun şi nimic nu intră în blocul ăsta“, spune tanti. Rozi (pseudonim). Suntem obligaţi să ne spălăm vasele la comun, să facem baie la comun şi să ne facem necesităţile la comun, oricând poate izbucni de aici o epidemie”. Pe lângă obligaţia de a-şi plăti la timp chiria, locatarii sunt obligaţi să păstreze liniştea, să nu găzduiască alte persoane şi să facă curăţenie. Însă în multe dintre aceste locuinţe chiriaşii adună mormane de gunoaie. Povestea pare să fie însă aceeaşi iar şi iar, aşa cum se obişnuieşte la noi, la români. Până nu se petrece vreo nenorocire şi nu să plăteşte un tribut omenesc, lucrurile vor stagna şi nu îşi vor găsi rezolvare. Pentru că ăsta e tristul destin al românului de pretutindeni…
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii