Simezele Muzeului Bucovinei – Muzeul de Istorie găzduiesc în luna iulie a acestui an o expoziţie de mare consistenţă: Liviu Suhar – „Culoare şi metafore”. O pagină vie de istorie contemporană, un model exemplar de ţinută artistică, un profesionist al cărui crez a fost onestitatea faţă de sine şi faţă de privitor, ne oferă cu generozitate o selecţie de lucrări recente. Liviu Suhar a creat un stil, o şcoală în pictura ieşeană, a provocat-o, a sedus-o, s-a impus în pofida altor ideologii sau viziuni artistice contemporane. Viziunea sa a contrariat sau a dat sens trăirii altora. O evoluţie desfăşurată pe parcursul câtorva decenii l-a dus pe artist la conceperea unei materii consistente, a cărei expresivitate a tins spre autonomie, recuzita figurativă s-a metamorfozat treptat, a permis sedimentarea în fiecare strat a unei noi robusteţi, a unei noi lumini.
Încă de la începuturi, sfârşitul anilor ’60, Liviu Suhar a acceptat suprema înfruntare a unui stil pentru a-şi contura o naraţiune picturală coordonată la început pe mituri grefate pe măşti ce angrenează în jurul lor renaşterea obiectului, totemului şi însufleţirea acestuia cu o schemă aproape umană. Personajele de început (arlechini, urători, instrumentişti), din care viaţa pare a fi extrasă pentru a le întări în fapt prezenţa, sub presimţirea alchimistului artist s-au transformat, treptat, în măştile bucovinene, în zburători, în oalele de lut expresiv smălţuite, în fructele ce se revarsă alene dintr-un coş, în omul-violoncel, în Atlasul atemporal.
Wittgenstein nota că aspectul lucrurilor ce ne sunt deosebit de importante în viaţa de zi cu zi este ascuns datorită simplităţii şi familiarităţii acestor lucruri. Asupra acestor „lucruri”, motive, obiecte, maestrul Liviu Suhar intervine prin ceea ce a devenit o marcă distinctă, o modalitate de expresie artistică ce emerge din sinceritate. Sursa imaginilor este lumea trăită, în copilărie, în peisajul Bucovinei, ori în călătoriile de studiu în Europa. Din Bucovina, artistul preia tainele ritualurilor populare şi tradiţionale, acea lume fantastică a tradiţiei neîntinată şi remodelată în nou, în care mama lucrează la războiul de ţesut lăicerele tulburătoare prin cromatică şi tehnică iar tatăl desenează pe întinsul de piele al cojoacelor, ornamente florale, geometrice.
Cu fiecare lucrare, artistul redescoperă energii nebănuite, realizând un echilibru formal între obiect, stil şi atmosferă, ordonând senzaţiile, structura cerebrală a temperamentului impunându-se în veritabile sinteze compoziţionale şi cromatice. Fragmentele de natură sunt sustrase spectacolului efemer şi transfigurate întru permanenţe ale ritmului universal.
Paradoxal, în naturile statice şi poate mai puţin în peisaj, Liviu Suhar îşi manifestă bucuria descoperirii, a revelaţiei propriei existenţe prin opera sa. Artistul îi redă viaţă obiectului, îl decojeşte de apariţia superficială a exteriorului, îl însufleţeşte şi îl eliberează în Lume. Liviu Suhar preferă poezia interiorului, dar nu sub forma acelui spaţiu ferit de intruziuni, ocrotitor, ci păstrător al intimităţii, cu ferestrele deschise, draperiile trase, în care solititudinea se îngemănează cu meditaţia. În acest interior se aşează oale de lut, linguri, fructe, flori, tablouri, obiecte ce par a dialoga între ele şi cu umbrele pe care le proiectează, detaşate de misiunea cotidiană. În mod cert, nu se caută redarea imitativă ci redarea emoţiei obiectului, a poeticii acestuia, a intensităţii şi a expresiei. Aceste obiecte recreate şi reordonate sunt în fapt semnificanţi culturali şi codurile prin care operează pot servi drept catalizatori pentru depăşirea propriei identităţi şi a sensului.
Spaţiul în care se desfăşoară obiectele, un apeiron, permite naşterea formelor indefinite, neregulate a vazelor sau a ulcelelor care prin repetiţie şi simplificare devin lexiconul lui Liviu Suhar. Deşi totul pare a fi tăcut, suspendat în timp, există o dinamică aparte, dată atât de culoare, dar mai ales de formă, instrumentarul surprins având o putere intrinsecă.
Liviu Suhar pictează în corespondenţă cu starea spiritului său, trăind intens primăverile târzii, cu razele ce se scaldă pe verdele câmpurilor, pe zidurile roşii-oranj, ori iernile ce scot din colţurile ascunse Măştile tradiţionale. Peisajul artistului se îndepărtează de reprezentările pitorescului idilic, condesând specificul: un pod, o casă, colţul unei încăperi, o biserică, o clopotniţă, un gard de lemn, impunându-ne să ne uităm diferit la ceea ce vedem ca de la sine înţeles, ne trimite să vedem ceea ce scapă privirii, transformat şi regenerat într-un sistem simbolic autonom de sens transcendent.
Adesea se aminteşte de influenţa folclorică în creaţia artistului, însă cred că aceasta depăşeşte un cadru delimitat geografic şi însumează acea predispoziţie spre infuzarea elementelor „arhaizate” ce nu ţin de substratul cultural-istoric al unui singur popor, ci de o ancestralitate ferită de toate acele teoretizări ce ar rezulta într-o ramă prea îngustă pentru un spirit universal.
Geometria instrumentelor muzicale ori motivele arhitecturale, poli ai civilizaţiei, apariţii depersonalizate, atemporale, nu sunt o reiterare a filosofiei picturii metafizice (Chirico) ci mai degrabă elemente dintr-o amplă autobiografie. De aici, prin antropomorfizarea sau zoomorfizarea naturii statice ni se relevă până unde artistul a dorit să transfere „viaţa” asupra obiectului.
Creaţia artistului Liviu Suhar este una dintre puţinele despre care se poate afirma, fără exagerare, că are Sens. Forma, culoarea sunt certitudini chiar şi atunci când din candoare se naşte neliniştea, când semnul nu se mai indică pe el însuşi, când simbolul se transformă în metasimbol. Dincolo de toate, Liviu Suhar ne demonstrează că prin Creaţie aparţinem deopotrivă timpului şi eternităţii.
Dr. MARIA BILAŞEVSCHI
Comentarii