Un fapt care mă contrariază de mulţi ani este legat de aceea că oamenii satului, în majoritatea lor, nu mai au încredere în lumea aceasta, dar nici pe cea de Dincolo nu reuşesc să o perceapă. Acest melanj îi face sau îi determină pe oameni să se pună bine cu Divinitatea.
Şi aşa a început în lumea satelor româneşti un Festival Naţional al Praznicelor, ocazie cu care sunt pomeniţi cei duşi la Domnul. În acelaşi timp, Festivalul le oferă posibilitatea celor rămaşi de a mânca şi ei bine o dată pe săptămână. S-au construit prăznicare mari, spaţioase, cu mobilier şi veselă asemănătoare restaurantelor de lux. Ca prin farmec au apărut firme care pregătesc mâncarea în funcţie de punga celui care organizează pomenirea. Se organizează pomeniri de 9 zile, de 40 de zile, de jumătate de an, de un an, de 7 ani sau de câţi ani vrei.
Interesant, niciun invitat nu lipseşte de la pomană. Sâmbăta, peste satul românesc se coboară bucuria hranei oferite întru pomenirea celor plecaţi Dincolo. Nu contest aceste pomeniri, dar nu pot accepta fastul şi opulenţa lor în comparaţie cu sărăcia care bate la uşile multor români. Parcă puţină decenţă nu ar strica.
În apropierea casei noastre a trăit o femeie foarte controversată. În copilărie păşteam câţiva miei pe păşunea unui deal din apropierea casei ei. De aici puteam privi hăt-departe spre Suceava sau spre culmea Bour. Nu era săptămână lăsată de Dumnezeu ca biata femeie să nu ia o bătaie straşnică de la soţul ei. Scăpa din mâinile acestuia cu o pernă şi un oghial (plapumă) pe care le târa pe vârful dealului, unde eu adăstam cu mieii mei.
Aici, plângând în hohote, îşi despletea cozile mari, după care striga din toţi bojocii:
– Săriţi, oameni buni! Săriţi! Săriţi! Vasile mă omoară!
Şi aşa o ţinea în răcnete, plânsete şi gemete care se izbeau de satul ce aştepta sosirea nopţii. La un moment dat, istovită de plâns şi de durere, adormea pe vârful dealului sub adierea brizei de noapte.
După mulţi ani, Vasile a decedat. După decesul lui Vasile a început sarabanda pomenirilor; şi nu au fost puţine.
Îmi amintesc că într-o zi am întrebat-o:
– De ce îi faci lui nenea Vasile atâtea pomeniri?
La care ea mi-a răspuns:
– Domnule profesor, am avut un soţ atât de bun, că nici cu un deget nu m-a atins.
Săraca, uitase că fusesem martor la îngrozitoarele bătăi ce i-au fost administrate. Socotea, biata femeie, că prin praznice şi parastase îl va scoate pe Vasile de sub talpa iadului, unde socotea ea că stau toţi bărbaţii acestei lumi duşi Dincolo.
În satul nostru românesc şi-a făcut loc dezinteresul pentru producerea celor necesare alimentaţiei zilnice. Sunt stupefiat să constat că o parte dintre localnici se aprovizionează de la celebrele noastre buticuri cu usturoi, ceapă, fasole, cartofi, borş de putină etc. Aceste produse pot fi obţinute în grădina şi gospodăria fiecărui localnic, dar lenea e cucoană mare. Zona satului nostru producea cantităţi industriale de cartofi şi usturoi în anumite timpuri. Azi vezi pe urmaşul ţăranului harnic de odinioară că mănâncă usturoi din China, fasole din Etiopia, cartofi din Polonia şi lapte din Slovacia. Atât de neputincioase au devenit o serie de femei după lovitura de stat din decembrie 1989 încât nici borş de putină nu mai pot umple.
Măi să fie! Am devenit şi noi un popor de consumatori.
Oare ce vor face copiii, cetăţenii de mâine ai acestei ţări dacă peste dânşii vor veni vremuri grele?! Vor muri de foame din vina părinţilor care i-au lăsat să butoneze toată copilăria şi adolescenţa telefonul mobil şi să acceseze Internetul. Întâi de toate, un om trebuie să înveţe cum să-şi procure hrana, cum să supravieţuiască în mediul în care trăieşte şi apoi să cunoască filosofia acestei lumi. Şcoala actuală nu îl ajută absolut de loc. Mii de absolvenţi fără bacalaureat împânzesc serele şi căpşunăriile ţărilor din apus. Nu au nicio calificare, nicio deprindere câştigată sau dobândită în cei 4 ani de liceu. Toţi sunt la mâna unor traficanţi de mână de lucru.
Satul românesc s-a europenizat (a se citi „stricat”) cu toate obiceiurile şi datinile sale. Este prea multă aşteptare în lumea satului românesc, prea multă lentoare şi lâncezeală, însă nimic nou nu se întrevede la orizont.
Pe zi ce trece satul moare, şi odată cu el ţara.
CONSTANTIN TÂRZIU, „Viaţa între falii”,
fragment
Comentarii