Nişte „ţărani”…

Într-o primă instanţă, ar părea paradoxal. Dar aceasta e realitatea! Pe măsură ce satul românesc dispare (dacă nu va fi dispărut deja, cu tot cu ţăranii săi zişi, astăzi, „autentici”, care au găsit – nu de ieri de azi – motiv să înlocuiască opincile bulgarilor cu şlapii nu nemţeşti, ci chinezeşti), moda urbană, festiv-festivistă, impune românilor (uneori mai cu seamă celor care, circumstanţial, se ţin mai români ca alţii), să se costumeze precum ţăranii. Cel puţin cu o cămaşă împodobită din cusături felurit colorate, căreia de câţiva ani i se zice ie, aşa cum, doar pe alocuri, în arealul carpatic, erau numite cămăşile croite din cârpă de in. În zi de Sânziene (oare ce vor fi fost şi acelea?!), prin buricul târgului, se intersectează româncele urbane (uneori alături de însoţitorii lor cam asemenea înţoliţi) şi zâmbitoare se salută, într-o dispută nedeclarată pe şleau, etalându-şi cămăşile: care-i cea mai cea? Privindu-le (de lângă o tarabă din târg, ce comercializa buticele prevăzute cu robineţi de cişmea), aş fi putut să le-ntreb din ce sat sunt – după croiala cămăşii, după felul şi coloritul puilor –, dar eram convins că ea, ia, devenind universală, un aşa răspuns e imposibil. Deh, dispărând satul, noi, urbanii, ce să mai facem? Ne ţărănim. Cu câte-un fior de dor faţă de-o uitată poveste…