Sunt clipe în care mulţimi de trăiri şi de cuvinte năvălesc spre tine şi nu prea ştii de unde să începi. Şi atunci trebuie să găseşti repede ceea ce Constantin Noica numeşte „tranvaiul numărul 1”, adică începutul lucrurilor.
Aşadar, lucrurile au început într-o ogradă din Udeştii Sucevei, una din acele ogrăzi româneşti în care, cum ar spune Grigore Vieru, „se coace pâinea privighetorii în jarul cântecului ei”. De aici a pornit într-o zi să cutreiere lumea, cu un microfon în mână şi ducând cu el jarul din cântec, un reporter cu totul special, hărăzit să dea rigurozităţii jurnalistice scânteieri de prozator şi poet, pentru că asta este Mircea Motrici: prozator, poet, jurnalist, memorialist, călător ducând cu el pe meridiane, ajungând şi până în Orientul Îndepărtat, un colţ din ţara sa „ştefană” şi deschizând în faţa celor întâlniţi în cale „o fereastră spre inima Bucovinei”.
Efortul de a ni se restitui valori care i se datorează este de aceea un gest de mare nobleţe. Anul acesta restituirea se face prin „Trasee de reporter”, vol.II, proaspăt ieşit de sub tipar la Ed. „Muşatinii” – şi iată încă un lucru frumos – Colecţia „Cărţile Centenarului”, Suceava, 2018, pentru că ar trebui să nu uităm nicio zi că trăim într-un an istoric.
Şi acest al doilea volum poartă, ca şi cel de anul trecut, girul incontestabil al istoricului literar Nicolae Cârlan, care, în prefaţa primului volum, sugera, apreciindu-i valoarea, o continuare a cărţii. Iată că acest lucru se împlineşte prin efortul admirabil al Rozaliei Motrici, un efort care mă duce cu gândul la cât de frumos o numeşte părintele Constantin Hrehor pe Margareta Labiş „vestală a memoriei” fratelui ei, poetul. Lucrurile sunt comparabile.
Citind „Trasee de reporter” îl văd pe Mircea Motrici ca pe un căutător de comori de suflet, vocaţia sa e căutarea perpetuă. Ca şi primul volum, în care ne poartă prin lume printre oameni de cultură şi artă – scriitori, muzicieni, pictori, actori – pornind de la Ipoteşti la ceas de împlinire a unui „secol de veşnicie a Luceafărului”, pentru a se reîntoarce în final la prispa părintească să stea „de vorbă cu tata”, şi acest al doilea volum dezvăluie profesionalismul jurnalistic al lui Mircea Motrici şi aplecarea sa firească spre lucruri menite să se aşeze undeva la temelia umanităţii. Găseşte urme ale românilor prin toată lumea şi e minunat lucru că aceste urme sunt adunate în carte prin strădanie şi dragoste.
De data aceasta ne privesc din carte chipuri venind dintr-o şi mai mare divesitate de lumii, de la octogenarul pios întâlnit în poarta bisericii pe când ieşea de la slujbă sau transcarpaticul din nord care, bătut de vânturi aprige ale istoriei priveşte peste gard sau de pe uliţa România, iar dacă-l întrebi ce-şi doreşte îţi spune că nimic decât „să-i ferească Dumnezeu pe români de necaz” şi până la şefi de stat şi de guverne.
Din cele nouă capitole ale cărţii, primele două sunt mai ample, cele în care reporterul poposeşte îndelung în Regiunea Cernăuţi şi la Chişinău, în compania unor oameni animaţi de flacăra ideii naţionale şi pentru care limba română este dumninica vieţii lor. Şi aşa se potrivesc lucrurile că, deschizând cartea, primul lucru pe care-l vezi e o relatare de la sărbătorirea, acum un sfert de veac, a 75 de ani de la Unirea Bucovinei cu Ţara.
În Bucovina Ucrainei, reporterul stă de vorbă cu oameni care tânjesc după grafia latină sau după şcoli româneşti şi care se simt neglijaţi de autorităţile din ambele ţări. Ce să mai spui când auzi cum se alină ei la statuia lui Eminescu din centrul oraşului Cernăuţi sau în societăţi culturale unde intelectuali ca poetul Vasile Tărâţeanu sau lingvistul Eugen Coşeriu întreţin flacăra spiritualităţii româneşti.
De la Cernăuţi, reporterul se îndreaptă spre Chişinău, pe drumuri pe care le numeşte „ale gândului şi ale durerii”. Imaginile sunt absolut memorabile: podul de flori din mai 1990 peste un Prut „îngenunchiat în faţa iubirii dintre oameni”, pe Aleea clasicilor din Parcul central – o sărbătoare a limbii române cu Grigore Vieru şi Nicolae Dabija, „altare pentru eternitate” la Mănăstirea ctitorită de Ştefan cel Mare la Căpriana, Cetatea Soroca.
Şi peste tot oameni de o mare sensibilitate şi de o anume măreţie a simplităţii. Întrebată fiind, de pildă, de unde vine sensibilitatea din sufletul ei, cântăreaţa Olga Ciolacu răspunde scurt: „Din pădure. Sunt fată de pădurar…, şi pădurea a fost primul meu microfon, acolo mi-am auzit, în ecou, prima dată glasul”.
Toţi se consideră în sufletul lor români şi tânjesc după locul unde au răsărit. Drumul continuă pe urmele unor români ajunşi celebri la Moscova – compozitorul Eugeniu Doga – cel care a compus muzica a peste o sută de filme, artista Elena Dimitriu, chirurgul Nicolae Dodiţă, Radu Popa, cel care înainte de a ajunge cunoscut specialist în tehnica spaţială trecuse prin Siberia, fascinantul regizor al „Şatrei” – Emil Loteanu, cel iremediabil îndrăgostit de Sadoveanu, de cântecul Sofiei Vicoveanca şi de Bucovina. („Niciun film fără cai şi fără peisaj bucovinean” spune el hotărât.) Oameni care au fost, dar care au să rămână!
În ultima parte a călătoriei cunoaştem oaze de „românitate în Grecia” şi mărturii ale unor români din diaspora, ale unor oameni politici de seamă sau veterani de război şi după o privire scurtă, dar dureroasă, asupra Maramureşului istoric, ne întoarcem acasă printr-o corespondenţă de la un Târg Internaţional de Turism din Berlin unde Bucovina e reprezentată de câteva dintre simbolurile ei: ouă încondeiate de la Moldoviţa, ceramica de Rădăuţi a meşterului Marcel Colibaba, un ansamblu folcloric cu nume tot simbolic – „Arcanul” şi inconfundabila afinată bucovineană.
„Viaţa de reporter îţi dă şansa să cunoşti oamenii aşa cum sunt”, spune Mircea Motrici.
Ca intervievat al său, cândva, pot spune cu siguranţă ce simţeai când vorbeai cu el. Mai întâi că nu aveai deloc emoţia microfonului, erai tu însuţi şi îi vorbeai ca unui prieten vechi. Iar dacă era vorba de vreo personalitate, te făcea să o aduci în faţa ochilor tăi şi să creezi o relaţie cu ea.
Închei cu mărturisirea că citind „Trasee de reporter” am rămas cu gândul la nişte oameni cu un suflet de puritatea unei lacrimi căzute din ochii unui copil care doarme şi visează că s-a lovit, şi cu convingerea că dacă mi-ar cere cineva să spun repede două lucruri pe care le consider cele mai importante pe lumea asta, aş răspunde chiar repede: IUBIREA ŞI NEUITAREA.
Iar în imaginaţia mea văd undeva sus, într-o lume mai bună, într-o linişte de verde şi de albastru, un pui de cerb de la Mălini lângă un brad din Bucovina.
Prof. MARIA CREŢU, Mălini
Comentarii