Biserica satului Voroneţ

O biserică pe care îţi vine s-o iei în braţe

spune părintele Vasile Florescu

Rostind „Voroneţ”, gândul te duce la „Capela Sixtină a Estului”, cum i se spune ctitoriei a lui Ştefan cel Mare, ridicată în numai trei luni şi trei săptămâni. Complexul monahal medieval e cunoscut mai ales pentru Biserica „Sf. Gheorghe”, care, alături de alte şapte biserici, se află pe lista patrimoniului cultural mondial al UNESCO, în grupul „Bisericile pictate din nordul Moldovei”. Rostind „Voroneţ”, gândul zboară la albastrul magic din picturile exterioare, care povestesc Biblia în imagini.

Părintele Vasile Florescu

Voroneţ mai înseamnă însă şi o altă biserică, cea a satului, ce a fost cândva în Schitul Corlăţenilor din Pojorâta, care merită cu prisosinţă adusă în atenţia şi sufletul credincioşilor. Cu părintele Vasile Florescu, cel care slujeşte aici din 1999, stau de vorbă şi dăm drumul amintirilor. Multe şi valoroase, presărate cu fapte frumoase şi cu nume răsunătoare. Nu vrea să vorbească prea mult despre viaţa sa, dar povesteşte cu drag despre întâlniri luminoase cu oameni deosebiţi – părintele Cleopa, părintele Arsenie Boca, oameni care au avut o contribuţie covârşitoare în alegerea drumului său şi a căii credinţei în viaţă. A sa şi a multor altora.

E căsătorit „cu o fată de gospodar”, pe care a înfăţişat-o, cum se cerea, PF Teoctist, în 1979. „Înaltul a întrebat-o ce şcoală a terminat şi s-a mirat când ea i-a spus că a terminat facultatea de silvicultură. Le-a dat binecuvântarea şi a râs când părintele Florescu i-a răspuns, la cuvintele sale pline de mirare, acelea că nu mai avea, în mitropolie, preot însoţit de o femeie pădurar. „O să fie bine, înalt prea sfinţite, eu o sa fiu cu cădelniţa în biserică, ea – în pădure, cu puşca”.

Cu voce caldă şi cu ochi din care răzbate dragostea, spune că le-a dăruit Dumnezeu două fete (una, mai molcomă, care îi este aproape, în Voroneţ, căsătorită cu părintele Georgel, cu care mai slujeşte în sfânta biserică, şi alta „mai tăioasă”, râde sfinţia sa, la Chicago). Are patru nepoţi – trei băieţi şi o fată – şi doi gineri, de care este mulţumit.

Părintele Ilie Cleopa

Pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care a slujit în biserica în care slujeşte şi sfinţia sa, din 1999, nu a avut bucuria să-l cunoască, dar l-a întâlnit pe cel care i-a fost ucenic, părintele Ioanichie, „care era un vizionar extraordinar”. El este cel care îi ducea hrană sfântului în perioada când acesta s-a izolat în Chilia „Sfânta Ana” de pe malul Iordanului şi cel căruia sfântul i-a mărturisit apropiata sa moarte. „Peste ani, l-au găsit neputrezit, mirosind a mir, şi de atunci face minuni şi cinste bisericii şi poporului nostru” spune părintele Florescu, adăugând că Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a fost canonizat în 1992, cu data de prăznuire în calendar pe 5 august.

„După Revoluţie am fost la Ierusalim, invitat de fostul meu coleg de facultate, părintele Irineu Bistriţeanul, după o încercare eşuată de a merge acolo în 1989, soldată cu un eşec, pentru că nu mi-au dat voie comuniştii să plec. În 1990, când ne-am întâlnit, părintele Ioanichie, care nu mă ştia, m-a întrebat din capul locului despre necazul ăla, petrecut cu luni în urmă, şi mi-a mai spus că am fost îndemnat să merg pe calea bisericii de un om sfânt. Mai mult, că şi la facultate am avut noroc să stau lângă un om sfânt, iar acel om sfânt i-a transmis lui să-mi dea cărţile sfinte să lucrez cu ele la slujbe. Mi-a dat trei cărţi, una din 1818, una din 1933 şi una din 1854. Şi mi-a mai dat două cutii cu moaşte, cu fragmente osoase ale Sfântului Vasile cel Mare şi ale lui Ioan Gură de Aur, precum şi linguriţa cu care se împărtăşea Sfântul Ioan Iacob Hozevitul”. Şi i-a mai spus părintele Ioanichie că are o cruce de dus: are darul lui Dumnezeu în mâini, o mare energie cu care va aduce aura în jurul capetelor celor cărora le-a scăzut.

A avut dreptate părintele Ioanichie. Cel care i-a vorbit pentru prima dată şi l-a îndemnat pe calea bisericii a fost părintele Ilie Cleopa, pe care l-a întâlnit, copil fiind, prin clasa a VII-a, la Mănăstirea Slatina. „Împreună cu un unchi, Aurel Răcilă, am mers, în zi de vineri, la mănăstire. Mama îmi pusese de mâncare ce găsise şi ea prin casă, o bucată de cârnaţi. În curtea mănăstirii, când să m-apuc să-l mănânc, mi-l ia cineva, din spate. Era părintele Cleopa care, după ce m-a dojenit că mănânc cârnaţi în zi de post, mi-a spus că-mi dă bucata înapoi dacă îi cânt ceva. Şi i-am cântat «Mamă, mamă, dor de mamă», cântec pe care îl învăţasem şi eu de la mama, care-l cânta ea când îi era dor de părinţi. Am cântat şi-am prins putere când mi-am auzit vocea în curtea mănăstirii, s-au strâns maicile să mă asculte. Bucuros, părintele l-a întrebat pe unchiul meu dacă ai mei, pe care îi cunoştea, nu ar fi de acord să merg la seminarul teologic, chiar dacă le era frică, din cauza comuniştilor. Între timp, eu am lucrat vara aia, toamna mi-am cumpărat o bicicletă şi un acordeon şi când a venit părintele să îi întrebe pe ai mei eu aveam alte planuri, să îmi fac o formaţie, între altele.”

A fost să fie aşa, să urmeze teologia, după cum l-a îndemnat părintele Cleopa, după ce Dumnezeu i-a dat gândul bun. Nu a urmat o carieră militară, cum l-a sfătuit tata, fost mitralior de bord în război, nu s-a ţinut destul de tare în sala de disecţii, unde l-a dus un profesor prieten, pe când se gândea să urmeze medicina, şi s-a îndreptat spre Sibiu. Atât de determinat să reuşească ce şi-a propus a fost, încât pe drum a învăţat alfabetul limbii ebraice, ba chiar şi câteva declinări. La Sibiu, părintele Şesan Milan i-a dat sfaturi bune şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dat diferenţa necesară, fiindcă nu făcuse seminarul, ci un liceu teoretic. Şi a intrat la facultate.

Mai spune părintele Florescu despre sfatul pe care l-a primit de la părintele Cleopa când s-a plâns de prea multă învăţătură la facultate: „Trebuie să ai răbdare, măi băiete! Ştii de câte feluri este răbdarea? Este răbdarea, răbdărel, răbdăroi şi după aceea iarăşi răbdare, răbdare şi iar răbdare”.

Îl mai evocă pe părintele Cleopa într-o amintire de care se leagă şi bunicii, împreună cu părinţii săi. „Pe când se ascundea de comunişti, stătea în trei locuri: lângă Slatina, undeva lângă Negrileasa şi într-o târlă a bunicilor mei. Au depus jurământ, toţi, bunicii şi părinţii, că nu îl vor trăda. Îi puneau acolo o lăcriţă de brânză, făină de porumb şi el îşi făcea mâncare odată cu seara. Pleca dis-de-dimineaţă, fără să-l ştie nimeni” spune părintele Florescu. „Când am mers, la facultate, într-o excursie de studii cu decanul nostru, părintele Floca, ne-am întâlnit şi mi-a spus să mă duc acasă şi să le spun alor mei că sunt dezlegaţi de jurământ. L-am îmbrăţişat şi mi-am dat seama atunci ce legătură puternică a fost între ei!”

Părintele Arsenie Boca

www.romanidecentenar.ro

„Am fost un copil cuminte şi la locul meu, m-am străduit să învăţ bine” spune părintele Florescu. Aşa a ajuns mâna dreaptă, în locul părintelui Vasile Bostan de la Slătioara, a mitropolitului Nicolae Mladin, în sufrageria căruia l-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca. Bănuit că îi împărtăşea pe cei din rezistenţa anticomunistă, la Sâmbăta de Sus, fusese dezbrăcat de haina preoţească. „Venea totuşi la facultate şi slujea liturghia. Era un om înăltuţ, cu ochi albaştri, când l-am întâlnit era civil, pentru că îl dăduseră jos din treaptă. Era, aşa, mai milităros, avea şi o şapcă pe care o purta pe o parte, ca vânătorii de munte.” „Până în măduva oaselor” a răspuns mitropolitul Mladin la întrebarea lui Arsenie Boca, dacă tânărul Florescu „e de-al nostru”. „Ne-am întâlnit de multe ori. A prins drag de mine şi a început să-mi dea anumite cărţi şi să-mi dea anumite învăţături” spune părintele Florescu, care vorbeşte cu respect şi căldură despre cel care a fost Arsenie Boca, despre calităţile lui de vizionar, despre cum le-a spus lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu cum le va fi sfârşitul, despre cum şi-a prezis propria moarte, produsă de iradiere, sau despre cum a participat la înmormântarea mamei sale, deşi se afla la sute de kilometri distanţă, la Canal.

Biserica din Schitul Corlăţenilor

Părintele Vasile Florescu a ajuns la Voroneţ în 1999. A slujit 5 ani în Capu Câmpului şi 17 ani la Mănăstirea Humorului. E rezervat şi modest când vine vorba despre munca sa, spune doar că a reparat biserici, a clădit casă parohială, a cărat piatră cu maşina personală ca să meargă treaba mai repede. Totul, cu ajutorul oamenilor.

În Voroneţ a făcut o biserică nouă, la cimitir, şi s-a aplecat cu grijă faţă de biserica în care slujea, cea adusă din Schitul Corlăţenilor, pe care o vizitase întâia oară dimpreună cu naşul său de cununie, profesorul Silviu Corlăţeanu, de la Braşov. „Venit în vizită la Capu Câmpului, mi-a spus că ar vrea să mergem la Voroneţ. Am crezut că vrea să vadă celebrul monument, acolo eu am fost ghid, ştiam să-i spun multe. Dar el m-a întors din drum, voia de fapt să vadă biserica satului, ce fusese adusă aici de părintele Păduraru, în 1966. Am intrat, cu grijă să nu ne certe cineva, să nu strige după noi. Atunci am văzut-o pentru prima dată. Să fi fost în 1994. Ne-am învârtit de trei ori în jurul ei şi, la sfârşit, îl văd că scoate o batistă şi se şterge la ochi. Mi-am spus că trebuie să aibă şi el ceva păcate de care-şi aminteşte şi că de aia lăcrimează, dar el mi-a povestit cum pe când era de vârsta mea, împreună cu tatăl său, făcea căţei – cum se spune în grai popular sistemului în paiantă –, iar bunicul o înfunda. Asta era biserica la care a lucrat el atunci. Şi a trăit, a apucat să mă vadă slujind în această biserică, tare s-a mai bucurat şi mi-a spus să nu schimb nimic la ea”.

Biserica păstrează stilul bucovinean treflat. Are stranele originale; cafasul, unde cântă corul, este cel original. „Noi avem prapuri din 1960. Unii sunt rupţi, dar ţinem foarte mult la ei pentru că sunt cei vechi, aduşi din Schitul Corlăţeni.” Are iconostasul vechi, pe care l-a curăţat şi a avut grijă să păstreze picturile vechi rămase, între care nu poţi să nu vezi cât de frumos sunt pictaţi Maica Domnului şi Iisus Hristos, care „te îmbie la rugăciune” .

Nu a găsit-o, venind aici, într-o stare rea. Nu a schimbat nimic, cum i-a cerut şi părintele Ioanichie, doar a făcut reparaţii, a schimbat tocăria, a pus încălzire, a mai dat un var, a acoperit-o, la fel şi clopotniţa. Au ajutat oamenii, a primit bani de la Consiliul Local. Şi, chiar dacă propunerea consilierilor a fost să fie placată cu polistiren, părintele, după ce s-a sfătuit cu un arhitect, a înţeles că trebuie să o lase aşa cum a fost în Schitul Corlăţenilor, adică „în solzi de lemn”, cum se face în zona de munte. I-a vopsit în alb, aşa încât cei veniţi să o vadă, între care şi Silviu Corlăţeanu şi fiul său, au fost tare bucuroşi de rezultat.

Ne oprim în faţa unei table negre, scrisă cu alb, aflată în interior. „Aici scrie că aceasta a fost biserica Schitului Corlăţenilor, de la Pojorâta, adusă la Voroneţ într-o perioadă în care comuniştii plănuiau să desfiinţeze mănăstirile şi schiturile. A fost adusă aici pentru a i se proteja pictura. Este biserica în care a slujit un sfânt, Ioan Iacob Hozevitul, despre moaştele căruia se spune că fac minuni, pe vremea când era călugărul Ioan şi care, când aceasta a fost mutată în Voroneţ, şi-a luat jechila (traista pe care o pui pe cal când mergi la stână – n.n.) şi a plecat în Neamţ”.

„Aceasta este catedrala mea. O consider mai ceva decât o catedrală. Le spun de multe ori oamenilor care vin aici la botez, la nuntă, la înmormântare sau la rugăciune că au venit în cea mai mare catedrală din Bucovina, pentru că în ea a slujit Sfântul Ioan Iacov Hozevitul” spune părintele, adăugând că, după ştiinţa sa, puţini dintre cei care s-au cununat aici s-ar fi despărţit. Şi ţine să amintească o minune făcută de sfânt. „Acum vreo 7 ani de zile a venit aici o femeie de la Ierusalim, de origine română. Medicii îi mai dăduseră două luni de trăit şi ţinea să se boteze şi să se cunune. Am botezat-o, i-am dat sfânta taină a cununiei şi, peste timp, mi-a dat telefon că boala nu mai este gravă. Iată o minune făcută de sfânt, femeia aceea trăieşte şi astăzi”.

„Ora et labora”

Mai este câte ceva de făcut, de construit. O spune un om care a construit o viaţă întreagă şi a trăit sub semnul lui „Ora et labora” – „Roagă-te şi munceşte”. Un om care a reuşit să facă tot ce şi-a propus, chiar dacă a fost greu, pentru că „aşa a fost să fie, aşa au fost timpurile. Mulţumesc lui Dumnezeu!”.

Are ajutor vrednic, dar cucernicia sa nu se dă în lături de la muncă. Cum e când se apucă de treabă, cu vorbă domoală sau cu privire tăioasă? „Sunt după vreme şi după timp, cum se spune aici la noi, la Voroneţ, aşa cum îşi schimbă şi albastrul culoarea. Am uneori privire tăioasă, dar am suflet bun. Să ştiţi însă că dacă nu eşti puţin dur în viaţă nu poţi realiza multe, munca cu omul este uneori grea” e de părere părintele.

Vorbim despre ce mai este de făcut, avându-l alături, în strană, pe ginerele sfinţiei sale, părintele George Mazăre. Un grup sanitar, spune mai tânărul preot, care mai vrea să repare căsuţa parohială din curtea bisericii şi să facă un mic muzeu cu ce a mai adus de la vechiul schit al Corlăţenilor, să amenajeze puţin curtea pentru copiii mici care nu au întotdeauna răbdare să stea nemişcaţi la slujbă.

Biserica satului Voroneţ se află pe mâini bune, cu gândul acesta plec. Şi cu imaginea părintelui Vasile Florescu în faţa troiţei din curtea bisericii şi cu cuvintele pe care mi le-a spus, la despărţire, când l-am întrebat, deşi nu are vârsta unor astfel de întrebări, ce a fost important în viaţă. „Credinţa în Dumnezeu şi educaţia de acasă.”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: