Un punct de vedere

Obsesii

Motto: „Repetitio est mater studiorum”

 (lat. „Repetiţia este mama învăţăturii”)

Precept profesoral

S-a brodit cum nu se poate mai bine că şedinţa CSM din 5 ianuarie a.c. s-a suprapus aproape perfect peste aniversarea de un an de la măreţele manifestaţii populare, spontane până la Dumnezeu, ale celor care s-au ridicat într-un glas şi într-o voinţă împotriva ordonanţei 13, de-a tremurat Iordache şi a dat înapoi, dar nu de tot, că s-a adresat Curţii Constituţionale care a zis ce-a zis, însă protestatarii n-au auzit fiindcă nu a zis cum ar fi vrut ei. Şedinţa CSM („Când ceva nu merge şi nu-i cu priinţă/ Lumea se adună repede-n şedinţă”), de desemnare a şefiei instituţiei, n-ar avea nimic comun cu mişcările de protest dacă, la ambele, nu ar fi participat preşedintele Klaus Iohannis. Vă amintiţi canadiana roşie a preşedintelui? Asociaţi-o cu „gaşca de penali” şi n-o s-o uitaţi, chiar dacă aţi vrea. Ar fi vrut ca şi din şedinţa de alegeri din CSM să scoată un oarecare venit (vin alegerile prezidenţiale!), de aceea a ţinut un discurs politic, repetând la saturaţie chestia cu penalii din guvern, că n-ar trebui; să modificăm constituţia şi să prevedem acolo integritatea, bănuiesc, moară, apoi, nu putea lipsi statul de drept, nici statul paralel care ar fi reprezentat de penali („penalii” zic altceva!), până la urmă doamna aleasă şefă a CSM i-a tăiat-o scurt că ei, cesemiştii, nu vor un discurs politic şi să treacă la problemele justiţiei. Doamna Simona Camelia Marcu, aleasa, sprijinită de Gabriela Baltag, a avut curajul să ceară verificarea (era să spun anchetarea) procurorului general, dovada cea mai clară că ei între ei nu se consideră sfinţi şi că n-au primit funcţii moştenite de la părinţi, ar trebui să ştie că există şi în statul cel mai drept o legătură văzută şi nevăzută între justiţie – drept – politică. Iohannis, în virtutea acestui dat, ar vrea – fiecare cu ce-l doare – o justiţie independentă, dreaptă, corectă, dar care să răspundă la comenzile lui. Că el, ca preşedinte, are să facă tot ce depinde de el pentru a modifica modificarea legilor făcute în parlament, că nu s-au respectat procedurile, deşi ar trebui să ştie toată lumea că supărarea îi vine de la diminuarea rolului preşedintelui în numirea şefilor la Procuratură, la DNA, după ce i se face o propunere de către ministrul Justiţiei. Ce-l supără şi mai mult? Că atribuţiile prezidenţiale, ferchezuite puţin, vin de la nişte certaţi cu legea, de la parlamentul fără autoritate, de la un guvern care nu-i al lui, dominat de penali. Ar fi vrut ca divinitatea să coboare misterios în Palatul Cotroceni şi, cu umilinţă (totdeauna sacrul apare în haine umile!), să-i aşeze în braţe drepturile lui imuabile. Poate i-ar fi reuşit manevra dacă ar fi fost însoţit de ambasadorii semnatari ai „recomandărilor” către guvernul României; şi mă mir că a lipsit ambasadorul ambasadorilor, Hans Klemm. Nici Tudorel Toader n-a dat mai mult de-o ceapă degerată pe ce-a spus preşedintele, dovadă că toţi se aşteptau la altceva, deasupra frecuşurilor zilnice.

Acum, la un an de la proteste, se vede mult mai bine cât de spontane au fost, de dezinteresate, de neplătite, putem analiza componenta socială şi culturală, după cum putem stabili rolul „animatorilor”, al propagandiştilor plătiţi, al ambasadorilor, al multinaţionalelor, ziariştilor, presei şi televiziunilor. Am lăsat intenţionat la urmă ONG-urile, pentru că se ştie sigur că forţele străine au acţionat prin intermediul lor, ceea ce mă determină să spun în loc de „interesul poartă fesul”, „internetul poartă interesul”. Au fost plătiţi? Mai mult ca sigur, decât posibil. Altfel, ar însemna că atribuim manifestanţilor un potenţial „revoluţionar” neîntâlnit decât rar, la anumite momente de cotitură a istoriei. Ar trebui să credem că ieşirea ordonată în stradă şi în pieţe s-a făcut din imbold interior, dintr-o intervenţie miraculoasă împotriva „ciumei roşii”. Numai că, de exemplu, „revoluţia trandafirilor” din Tbilisi (Georgia), din 2003, şi „revoluţia portocalie” de la Kiev (Ucraina), din 2004, demonstrează cu claritate că astfel de mişcări au loc după un scenariu bine definit. „Revoluţia” din Ucraina este considerată de specialiştii ruşi „cea mai mare înfrângere”, iar politica Rusiei faţă de Ucraina a rămas în manualele de relaţii internaţionale drept „un clasic idiotism politic”. Ce se poate constata analizând scenariul revoluţiilor? Întâi şi-ntâi, alegerile democratice sunt un motiv de ingerinţe străine; ele nu mai legitimează puterea; al doilea, se constată rezultatul votului de către cei care n-au fost la vot; dacă nu convine, nu se legitimează procesul electoral; în al treilea rând, puterea este destituită prin mijloace anticonstituţionale, lovitura de stat fiind automat recunoscută pe plan internaţional.

La noi eşti sub teroarea asediului, eşti ameninţat cu Bruxelles, cu Veneţia, SUA – NATO, cu ambasadele, cu „lumea civilizată”, cu răsturnarea guvernului (vezi cum a fost folosit incendiul de la Colectiv). De ce n-a reuşit lovitura de stat până acum? Ambasadele au obţinut ce-au vrut, la fel şi multinaţionalele (au rămas cu profiturile care sunt scoase din ţară), adică guvernul a lăsat-o mai moale. În altă ordine de idei, modificarea legilor nu are, cum s-a zis, o adresă precisă, să-i scape pe penali; era normal să fie modificate, iar „revoluţia fiscală”, folosită ca măciucă ideologică, s-a dovedit că nu scoate banii din buzunarele oamenilor. „Ţopăiala fiscală” rămâne o vorbă de duh, ieşită din gura celor săraci cu duhul.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: